La majoritatea oamenilor, am trăit multă vreme cu mama şi tatăl meu. Tatei îi plăcea să se uite la lupte greco-romane la televizor, iar mamei îi plăcea să se ia la trântă; n-avea importanţă cu ce şi cu cine. Ea era persoana din colţul alb şi cu asta basta.

În zilele cu vântul cel mai puternic, ea atârna la uscat cele mai mari cearşafuri. Îşi dorea ca mormonii să-i bată la uşă. Odată, de alegeri, a pus fotografia unui can­didat conservator în geam, într-un oraş industrial, predominant laburist.
Nu auzise în viaţa ei de sentimente tulburi. Lumea se împărţea în prieteni şi duşmani.
Duşmanii erau: Satana (în multiplele-i înfăţişări)
Vecinii de alături
Sexul (în multiplele-i înfăţişări)
Trântorii
Prietenii erau: Dumnezeu
Câinele nostru
Tanti Madge
Romanele lui Charlotte Brontë
Insecticidele
şi, la început, şi eu. Fusesem adusă pentru a mă alătura ei ca parteneră în meciul de lupte greco-romane pe echipe dintre ea şi Restul Lumii. Avea o atitudine plină de mister în privinţa facerii copiilor; nu era vorba că n-ar fi putut avea, ci că nu voia să aibă. Era foarte supărată că Fecioara Maria a făcut-o prima. Aşa că a ales opţiunea imediat următoare, şi a făcut demersuri să i se încredinţeze un copil găsit. Acela am fost eu.

Nu ţin minte nici o clipă în care să nu fi ştiut că sunt o fiinţă aparte. Nu aveam Magi, întrucât ea nu credea că există cu adevărat bărbaţi înţelepţi, însă aveam oi. Într-una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, stau pe o oaie de Paşte, în timp ce ea îmi spune povestea Mielului Sacrificat. Duminica, îl mâncam cu cartofi.
Duminica e ziua Domnului, cea mai însemnată zi a săptămînii; acasă, aveam un radio cu pickup, cu o faţadă impresionantă de mahon şi un buton grăsan de bachelită, cu care să te joci până găseşti posturile. De regulă, ascultam Light Programme, însă duminica ascultam întotdeauna World Service, în aşa fel încât mama să poată fi în permanenţă la curent cu activităţile misionarilor. Harta Misionarilor era foarte frumoasă. Pe faţă avea toate ţările, iar pe spate era o diagramă care îţi spunea despre Triburi şi Ciudăţeniile lor. Favoritul meu era numărul 16, Buzulii din Carpaţi. Aceştia credeau că, dacă un şoarece dă peste părul pe care ţi l-ai tăiat şi-şi face un cuib din el, te doare capul. Dacă acel cuib era destul de mare, puteai chiar să şi înnebuneşti. După ştiinţa mea, încă nu-i vizitase nici un misionar.

Duminica, mama se trezea devreme şi nu lăsa pe nimeni să intre în salon până la ora zece. Era locul ei de rugăciune şi meditaţie. Întotdeauna se ruga în picioare, din cauza genunchilor, aşa cum Bonaparte dădea întotdeauna ordine de pe cal, din cauza staturii sale. Sunt convinsă că relaţia pe care mama o avea cu Dumnezeu era foarte strâns legată de poziţia ei. Era sută la sută dedicată Vechiului Testament. Nu se regăsea câtuşi de puţin în mielul pascal cel blând, ea era acolo, trup şi suflet alături de prooroci, şi adesea, când urgiile cerului nu se abăteau asupra celor ce meritau, o găseai bosumflată sub copaci. Destul de des, însă, ele se pogorau asupra celor păcătoşi, voia Domnului ori a ei, nu ştiu să spun.

Întotdeauna se ruga în exact acelaşi mod. În primul rând, îi mulţumea lui Dumnezeu că trăise să mai apuce încă o zi, apoi îi mulţumea lui Dumnezeu că se milostivise de lume încă o zi. Apoi vorbea despre duşmanii ei, ceea ce echivala, practic, cu un catehism.

În clipa în care cuvintele "Mă voi răzbuna, spuse Domnul" răsunau prin perete în bucătărie, puneam ceainicul pe foc. Cât fierbea apa şi se făcea ceaiul, ea se ocupa de ultimul punct de pe ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cât se poate de punctuală. Eu puneam laptele în ceaşcă, ea intra, lua o gură mare de ceai şi spunea unul din trei lucruri.
- Domnul e bun (privind cu ochi de oţel spre curtea din spate).
- Ce fel de ceai e? (privind cu ochi de oţel spre mine).
- Cine a fost cel mai bătrân om din Biblie?
Numărul 3 avea, fireşte, mai multe variaţii, însă întotdeauna era o întrebare legată de Biblie. La biserică se ţineau o sumedenie de concursuri legate de Biblie şi mamei îi plăcea să câştig. Dacă ştiam răspunsul, îmi mai punea o întrebare, dacă nu, se supăra, din fericire nu pentru mult timp, pentru că trebuia să ascultăm World Service. Era mereu la fel; ne aşezam una într-o parte a radioului, una în cealalată, ea cu ceaiul, eu cu un blocnotes şi un creion; în faţa noastră se afla Harta Misionarilor. Glasul îndepărtat ce venea dinspre partea centrală a aparatului ne dădea veşti despre activităţi, convertiţi şi probleme. La final, ţi se cerea să-ţi spui şi tu RUG|CIUNILE TALE. Trebuia să notez totul, ca mama să-şi prezinte raportul la biserică în acea seară. Ea era Secretara Misionarilor. Raportul Misionarilor era un mare calvar pentru mine, fiindcă masa noastră de prânz depindea foarte mult de el. Dacă treburile mergeau bine, nu murea nimeni şi aveam mulţi convertiţi, mama ne pregătea o mâncare cu carne. Dacă cei Fără-de-Dumnezeu se dovediseră nu doar încăpăţânaţi, ci şi criminali, mama îşi petrecea restul dimineţii ascultând Pasajele Religioase Selectate de Jim Reeves, şi trebuia să ne mulţumim cu ouă şi soldăţei din pâine prăjită. Soţul ei era un om care se mulţumea cu puţin, însă ştiam că asta îl deprimă. Ar fi gătit el însuşi, dacă mama n-ar fi fost total convinsă că ea e unica persoană din casă care e în stare să deosebească o cratiţă de un pian. Din punctul nostru de vedere, se înşela, însă din punctul ei avea dreptate şi ăsta era unicul adevăr care conta.
Reuşeam, cumva, să trecem cu bine de aceste dimineţi, şi după-amiaza, ea şi cu mine scoteam câinele afară să-l plimbăm, în timp ce tata curăţa toţi pantofii.
- Îţi dai seama imediat ce hram poartă cineva după pantofi, spunea mama. Uite la Vecinii de Alături.
- Băutură, spunea mama cu tristeţe în timp ce treceam pe lângă casa lor. E singurul lucru pe care-l cumpără din Maxi Ball's Catalogue Seconds. Diavolul însuşi e un beţiv (uneori, mama reinventa teologia.)

Maxi Ball avea o magazie, se îmbrăca în haine ieftine, care ţi se rupeau când ţi-era lumea mai dragă şi miroseau a clei industrial. Cei disperaţi, cei indolenţi, cei mai amărâţi, se războiau unii cu alţii sâmbăta dimineaţa pentru a strânge tot ce pot şi a se certa pentru preţ. Mama prefera să facă foamea decât să fie văzută la Maxi Ball. Îmi transmisese şi mie groaza ei de acest loc. Dat fiind că atât de mulţi dintre cunoscuţii noştri se duceau acolo, nu era prea corect din partea ei, însă corectitudinea nu fusese niciodată punctul ei forte; iubea şi ura, iar pe Maxi Ball o ura. Odată, iarna, fusese nevoită să se ducă să-şi cumpere de la ea un corset şi, chiar în mijlocul slujbei de împărtăşanie, chiar în acea duminică, îi alunecase din el o balenă, care o împunsese în stomac. O oră întreagă nu putuse face nimic decât să rabde. Când am ajuns acasă, a rupt corsetul şi a folosit balenele ca să-şi sprijine cu ele florile de năprasnică, în afară de una singură, pe care mi-a dat-o mie. Încă o mai am şi, ori de câte ori îmi vine să o iau pe scurtătură, mă gândesc la balenă şi-mi vine mintea la cap.

Mama şi cu mine ne plimbam spre dealul din capătul străzii noastre. Locuiam într-un oraş furat de la văile din jur, un loc înghesuit, plin de coşuri şi prăvălii şi case spate-în-spate, lipsite de grădini. Eram înconjuraţi de dealuri, iar al nostru se întindea pînă la Penini, din când în când presărat cu câte o fermă sau vreo relicvă din război. Mai demult erau o groază de tancuri vechi, însă primăria le-a luat şi le-a dus în altă parte. Oraşul era o pată durdulie, iar străzile se pierdeau în verdeaţa colinelor. Casa noastră se afla aproape în vârful unei străzi lungi, ce se pierdea în zare. O stradă în pantă, cu drum pietruit. Când te urci în vârful dealului şi te uiţi în jos vezi totul, de parc-ai fi Iisus în Slava Sa, doar că nu e o privelişte prea plăcută. În dreapta era viaductul şi, dincolo de viaduct, moşia lui Ellison, unde ţineam târgul, o dată pe an. Aveam voie să mă duc dacă-i aduc mamei nişte măzăriche neagră. Măzărichea neagră arată ca nişte căcăreze de iepure şi are un sos apos făcut din zeamă şi terci ţigănesc. Are un gust minunat. }iganii au făcut focul şi au gătit toată noaptea, iar mama din păcătoşi nu i-a scos, însă în mare ne înţelegeam destul de bine. Ei se făceau că nu văd că le tot dispar merele trase în caramel şi, uneori, dacă nu era lume şi n-aveai destui bani, te lăsau chiar şi să te dai o tură cu maşinuţele. Cei de teapa mea, de pe stradă, ne cam cafteam în jurul caravanelor cu cei fiţoşi de pe bulevard. Fiţoasele se duceau la Cercetaşe şi nu rămâneau la mesele de la şcoală.

Odată, când tocmai îmi luam măzărichea neagră şi voiam să mă duc acasă, ţiganca cea bătrână m-a prins de mână. Am crezut c-o să mă muşte. S-a uitat în palma mea şi a pufnit în râs. "N-o să te măriţi niciodată", a zis, "nu eşti făcută pentru asta, şi n-o să ai niciodată stare". Nu mi-a luat bani pe măzăriche şi mi-a spus să fug repede acasă. Am fugit cât m-au ţinut picioarele, încercând să înţeleg ce-a vrut să spună. Oricum, nu mă gândisem niciodată să mă mărit. Cunoşteam două femei care nu aveau soţ; însă ele erau, totuşi, bătrâne, la fel de bătrâne ca mama mea. Se ocupau de prăvălia de ziare şi uneori, în câte o miercuri, îmi dădeau odată cu benzile desenate şi câte o acadea de banane. Îmi plăceau foarte mult şi îi vorbeam foarte mult despre ele mamei. Într-o zi, m-au întrebat dacă aş vrea să merg cu ele la mare. Am alergat acasă, am spus vestea dintr-o răsuflare şi tocmai îmi goleam puşculiţa ca să-mi cumpăr o lopăţică nouă, când mama a spus, ferm şi definitiv, nu. N-am priceput de ce nu, iar ea n-a vrut să-mi explice. Nici măcar n-a vrut să mă lase să mă duc înapoi şi să le spun că nu pot să vin. După care mi-a anulat abonamentul la benzi desenate şi mi-a spus să mi le iau de la altă prăvălie, de mai departe. Mi-a părut rău. La Grimsby nu primeam niciodată acadea de banane. Două săptămîni mai târziu, am auzit-o povestindu-i despre asta doamnei White. I-a spus că au înclinaţii nenaturale. Am crezut că vrea să spună că pun chimicale în dulciuri.

Mama şi cu mine am urcat şi am tot urcat până când oraşul a rămas departe la poale şi am ajuns la piatra memorială din vârf. Vântul era atât de puternic aici mereu, că mama trebuia să-şi prindă pălăria cu şi mai multe agrafe. De obicei, purta batic, însă nu şi duminica. Ne aşezam pe postament şi ea îi mulţumea Domnului că am reuşit să urcăm. Apoi începea să filozofeze despre lume, despre prostia popoarelor şi despre mânia inevitabilă a Domnului. După asta, mi-a spus o poveste despre un om curajos, care a dispreţuit bucuriile trupului şi a ales în schimb să-l slujească pe Domnul...

Apoi a urmat povestea "coşarului convertit", un degenerat la fel de negru pe dinăuntru ca şi pe dinafară, dedat patimii beţiei şi viciului, care îl descoperise într-o zi pe neaşteptate pe Domnul în timp ce curăţa interiorul unui coş. Acesta rămăsese în interiorul coşului atât de mult timp, în stare de prostraţie, încât prietenii lui crezuseră că a leşinat acolo. După mult chin, au reuşit să-l convingă să iasă; chipul, au afirmat ei, care abia i se vedea de funingine, îi strălucea de parcă ar fi fost un înger. A început să conducă Şcoala de Duminică şi a murit după un timp, sortit gloriei celei veşnice. Mai erau mulţi alţii; mie îmi plăcea în special "Uriaşul Hallelujah", un monstru al naturii, de doi metri patruzeci, redus la unu nouăzeci prin rugăciunile credincioşilor.

Din când în când, mamei îi plăcea să-mi spună istoria propriei ei convertiri; era foarte romantică. Într-o noapte, intrase din greşeală în Cruciada Gloriei a Pastorului Spratt. Aceasta se desfăşura într-un cort instalat pe un teren pustiu şi în fiecare seară Pastorul Spratt vorbea despre soarta celor blestemaţi şi săvârşea vindecări miraculoase. Era foarte impresionant. Mama zicea că arată ca Errol Flynn, doar că e sfânt. O groază de femei l-au găsit pe Domnul în acea săptămână. O parte din carisma Pastorului Spratt izvora din perioada pe care o petrecuse ca director de publicitate pentru Rathbone Wrought Iron. Ştia totul despre momeală. "Nu e nimic rău în a momi", a spus, atunci cînd Chronicle l-a întrebat cu oarecare cinism de ce le dă ghivece cu plante noilor convertiţi. "Suntem trimişi aici să fim Pescari de Oameni". Când mama a auzit chemarea, a primit un exemplar din Psalmi şi a fost rugată să aleagă între un cactus de Crăciun (neînflorit) şi un crin. A ales crinul. Când s-a dus şi tata, seara următoare, ea i-a spus să aibă grijă să aleagă cactusul, însă în clipa când el a ajuns în faţă, aceştia se terminaseră. "Nu ştie deloc să se impună", zicea ea adesea şi, după o mică pauză, adăuga "Domnul să-l binecuvânteze".

Pastorul Spratt a venit să stea cu ei tot restul timpului pe care-l avea de petrecut cu Cruciada Gloriei, ocazie cu care mama şi-a descoperit interesul neţărmurit pentru munca misionarilor. Pastorul însuşi şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în junglă şi alte locuri fierbinţi, convertindu-i pe păgâni. Avem o fotografie cu el înconjurat de negri cu suliţe. Mama o ţine lângă pat. Mama mea seamănă mult cu William Blake; are viziuni şi vise şi nu e întotdeauna în stare să distingă un cap de purice de un rege. Din fericire, nu ştie să picteze.
Într-o noapte, a ieşit să se plimbe şi s-a gândit la viaţa ei şi la lucrurile care ar fi posibile. S-a gândit la ceea ce n-ar putea fi niciodată. Unchiul ei fusese actor. "Un Hamlet extraordinar", scria Chronicle.

Însă zdrenţele şi panglicile se fac ani, apoi anii se duc şi ei. Unchiul Will murise sărac lipit, tinereţea ei se dusese, iar oamenii nu erau amabili. Îi plăcea să vorbească franţuzeşte şi să cânte la pian, însă ce mai înseamnă aceste lucruri?

*

În timpul plimbării din acea noapte, mama mea a visat un vis, ce a rămas treaz şi a doua zi. O să facă rost de un copil, o să-l educe, o să-l facă om, după care o să-l încredinţeze Domnului :
un copil misionar,
un slujitor al Domnului,
o binecuvântare.
Şi aşa s-a făcut că, într-o zi, puţin mai târziu, a pornit pe urma unei stele, iar aceasta s-a oprit deasupra unui orfelinat, iar în acel loc se afla un pătuţ, iar în acel pătuţ, un copil. Un copil cu mult prea mult păr.
A zis : "Acest copil este al meu, de la Domnul."
A luat copilul şi copilul a plâns, vreme de şapte zile şi şapte nopţi, de spaimă şi de necunoaştere. Mama i-a cântat copilului şi a înjunghiat diavolii. A înţeles cît de invidios este spiritul pe trup.
Un trup atât de cald şi de moale.
Trupul ei acum, izvorât din mintea ei.
Viziunea ei.
Nu din zguduitura osului iliac, ci din apă şi cuvânt.
Avea o scăpare, pentru mulţi ani de-acum încolo.

*

Stăteam pe deal, şi mama a zis : "Lumea asta e plină de păcate."
Stăteam pe deal, şi mama a zis : "Tu poţi schimba lumea."

*

Când am ajuns acasă, tata se uita la televizor. Era meciul dintre "Crusher Williams" şi Jonney Stott, cel cu un singur ochi. Mama s-a înfuriat; întotdeauna acopeream televizorul duminica. Aveam o faţă de masă cu FAPTELE VECHIULUI TESTAMENT, pe care ne-o dăduse un bărbat ce vindea solduri din casă-n casă. Era foarte impresionantă şi o ţineam într-un sertar special, în care nu se mai afla decît o bucată de sticlă Tiffany şi nişte pergament din Liban. Nu ştiu de ce păstram pergamentul. Crezusem că e o bucăţică din Vechiul Testament, dar era contractul de arendare a unei stâne. Tata nici măcar nu se obosise să împăturească faţa de masă, şi, când m-am uitat la ţesătura adunată cocoloş lateral, "O să iasă cu scandal", m-am gândit şi mi-am anunţat intenţia de a mă duce la Armata Salvării pentru o lecţie de tamburină.
Bietul tata, niciodată nu s-a priceput să facă lucrurile cum trebuie.
În seara aceea, la biserică, am avut un orator aflat în vizită, Pastorul Finch din Stockport. Era expert în diavoli şi ne-a ţinut o predică înspăimântătoare despre cât de uşor este să fii posedat de diavol. După aceea, cu toţii ne-am simţit stânjeniţi. Doamna White a spus că ea crede că e posibil ca vecinii ei de alături să fie posedaţi, dat fiind că au toate semnele. Pastorul Finch a spus că posedaţii se lasă pradă unor furii incontrolabile, izbucnesc în râsete sălbatice din senin şi sunt întotdeauna, dar întotdeauna, foarte vicleni. Diavolul însuşi, ne-a reamintit, poate apărea drept un înger de lumină.
După slujbă, pregătisem un banchet; mama făcuse douăzeci de şarlote şi mormanul ei obişnuit de sandvişuri cu brânză şi ceapă.
- Întotdeauna poţi să-ţi dai seama că o femeie e bună la suflet, după sandvişurile ei, a declarat Pastorul Finch.
Mama s-a îmbujorat.
Apoi el s-a întors spre mine şi a spus :
- Câţi ani ani, fetiţo ?
- Şapte, am răspuns.
- A, şapte, a murmurat el. Ce binecuvântare, cele şapte zile ale creaţiei, cele şapte braţe ale sfeşnicului, cele şapte peceţi.
(Şapte peceţi? Încă nu ajunsesem la Apocalipsa cu lectura mea atent îndrumată şi am crezut că se referă la cine ştie ce amfibieni pe care nu-i băgasem în seamă. Le-am căutat săptămâni întregi, pentru eventualitatea că vor apărea în vreo întrebare la concurs.)
- Da, a continuat el, cât de binecuvântată, apoi pe frunte i-au apărut cute de îngrijorare. Însă cât de blestemată. Imediat ce a rostit acest cuvânt, pumnul lui a izbit masa şi a catapultat un sandviş cu brânză drept în sacul de donaţii; am văzut asta cu ochii mei, însă eram atât de şocată, încât am uitat să spun cuiva. L-au găsit acolo o săptămână mai târziu, după adunarea enoriaşelor. Toţi cei din jurul mesei au amuţit, cu excepţia doam­nei Rothwell, care era surdă bocnă şi lihnită de foa­me.
- Diavolul se poate întoarce DE ŞAPTE ORI. Şi-a rotit ochii în jurul mesei. ("Scârşt", s-a auzit lingura doamnei Rothwell.)