d’ale noastre în regia lui Gigi Căciuleanu l-am văzut acum câţiva ani la Iaşi. Apoi l-am revăzut la Chişinău. Spectacolul a avut un impact neobişnuit asupra mea. Urmărindu-l, m-am gândit fără să vreau la filmul Dodes’kaden al lui Akira Kurosawa, dar şi la filmele lui Kusturica. Pornind de la impresiile pe care le-am trăit atunci, am făcut câteva însemnări legate de acest spectacol, dar şi de Caragiale şi de lumea sa.

Lumea personajelor lui Caragiale e una şi aceeaşi peste tot, cu slăbiciunile şi mofturile ei. Ea poate fi privită ca un carusel, în care alături de tipăteştii, trahanachii, ipingeştii, farfuridii, caţavencii, domnii Goe şi coanele joiciţe din toate timpurile se învârte, transfigurat, şi însuşi autorul, Nenea Iancu, cel care vede monstruos şi simte enorm, deformând până la caricatură realitatea. „Voieşti să cunoşti lucrurile? spunea el. Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe. „Creaţia“, scria Caragiale, nu înseamnă altceva decât a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii şi a artistului.“ Gigi Căciuleanu a ţinut cont de opiniile autorului Scrisorii pierdute. El a coborât în interiorul personajelor caragialeşti, dar s-a şi îndepărtat de ele, pentru a le putea modela după propria sa viziune despre lumea românească şi lumea în general. Din mulţimea personajelor şi situaţiilor, regizorul a decupat acele scene care să poată fi mai uşor percepute de spectatori printr-un simplu joc, fără intermediul cuvintelor ce animă personajele. În viziunea sa, regizorul s-a călăuzit după câteva dintre conceptele autorului, precum „prostii mor, dar prostia ramâne“, a îngroşat liniile, dar a lucrat şi cu nuanţele de rigoare, scoţând în evidenţă un alt sentiment, ce străbate subteran opera lui Caragiale, exprimată într-o epistolă a sa din perioada berlineză: “ „Eu nu scriu decât despre viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici mă interesează. Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara asta a noastră îţi întristează adânc sufletul, aşa că vă-ndemn la dragoste pentru patrie. Mă rog la Dumnezeu să vă facă vremuri mai bune la bătrâneţe. Dumnezeu să vă aibă-n pază! Fiţi sănătoşi şi veseli.“

Tipologiile umane ale lui Caragiale, cu toată încărcătura lor balcanică, trec dincolo de graniţele limbii; gramatica după care se ghidează personajele sale are un caracter automatist, matematic, muzical. Pornind de aici, regizorul a simţit nevoia să codifice şi decodifice realitatea. Urmând calea labirintului matematic, el a teatralizat mişcarea, a abstractizat-o, reducând-o la elementele primare, în care psihologicul şi socialul se încarcă de vibraţii muzicale. Înainte de a-l monta pe Caragiale, Căciuleanu a montat Carmen Burana şi Noche Bach, două spectacole în care predomină lirismul. Trecerea de la Bach la Caragiale constituie un contrapunct, un apendice, în care în loc de sublim predomină grotescul. În acest sens, autorul a privit opera lui Caragiale ca pe un libret, în care sentimentele evoluează într-o notă minoră. „O senzaţie nu e niciodată simplă, spune el. Ea se constituie dintr-un şir de mai multe senzaţii. O progresie. Ca şirurile de numere. Mă fascinează, de exemplu, logica dezlânată în aparenţă a unei serii de numere precum cea a lui Fibonacci pe care o folosesc în Sudoku-ul coregrafiei primei părţi a spectacolului Noche Bach. Sau şirul de numere prime: extraordinar de puternic şi de enigmatic, la fel ca un orgasm! Iar matematica prezentă în compoziţiile lui Bach nu mai este de demonstrat. Muzica lui, aşa matematic de riguroasă cum este, te atinge, şi la corp, şi la suflet, ca un psalm“.

Creaţia lui Caragiale are şi ea un caracter matematic perfect articulat. Replicile personajelor sunt bine determinate, ca şi evoluţia situaţiilor, de altfel. În acest sens, regizorului i-au fost de folos atât indicaţiile regizorale ale autorului ce apar în piesă, cât şi dialogul alert. Toate elementele operei caragialiene i-au stat la îndemână. A trebuit doar să le monteze şi să le anime într-o altă formă.

Şi totuşi, nu e chiar atât de simplu să transpui coregrafic celebrul discurs al lui Nae Caţavencu extras din O scrisoare pierdută: „CAŢAVENCU (Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat) : Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu- mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!...la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)“ urmat de o schimbare de ton: „CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...“ Prin intermediul scenografiei, a decupajelor muzicale extrase din Beethoven, Mozart, Verdi etc., etc.,, dar şi prin intermediul artei „marionetelor“ constituite din grupuri de actori, regizorul Gigi Căciuleanu transfigurează aceste scene într-o viziune proprie, menită să universalizeze mişcarea personajelor caragialiene până la nivelul unui limbaj plastico-matematic.

„Mergând prin lumea întreagă, – spune el – mi-am dat seama că oamenii sunt la fel peste tot. Există nişte constante omeneşti pe care Caragiale le-a prins foarte bine în schiţe, în piese, în câte o frază. Cu o peniţă înmuiată în vitriol a desenat nişte tablouri care pot fi şi de aici, şi din Franţa, Chile, India. O scrisoare de şantaj este valabilă oriunde.“

de la aceste constatări şi până la punerea în scenă a pieselor şi schiţelor lui Caragiale n-a fost decât un pas. Pentru materializarea ideii sale, regizorul a plecat de la muzică, dar şi de la caricatură, de la crochiurile regizorilor, scenografilor, actorilor sau ale artiştilor plastici mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care au încercat, la rândul lor, să decodifice mesajul direct, de suprafaţă, dar şi cel subliminal al autorului Scrisorii pierdute. „Acest spectacol – mărturiseşte regizorul – este făcut pe ideea că dansactorii pe care îi vedeţi pe scenă nu dănţuiesc şi nu fac numai teatru, ci fac ceva mai mult, ceva altfel. Spectacolul poate fi considerat şi un teatru de păpuşărie, de marionete superinteligente, în care sfoara păpuşarului a dispărut, iar marionetele şi-au luat zborul şi pot să facă minuni şi de unele singure.“ Marionetele de care vorbeşte regizorul au libertate de mişcare, pot improviza; mişcarea lor însă se circumscrie unui sens, ce nu gravitează în afara liniilor de forţă ale operei caragialiene. Desigur, semnificaţiile trec dincolo de contingent, păstrând nealterată substanţa umană.

Scenele au şi conotaţii politice, făcând trimiteri la situaţii arzătoare, „la ordinea zilei“. Scrisoarea pierdută caragialiană e mereu actuală.

De-a lungul vremii, opera lui Caragiale a modelat şi societatea românească. A umanizat- o şi dezumanizat-o în acelaşi timp.

Suntem astăzi, vrem, nu vrem, în mare, plămădiţi după chipul şi asemănarea lui.