Romulus Rusan îşi
subintitulează „stări“
volumulRoua şi bruma
(1982); subtitlul are o
oarecare încărcătură
poetică mai ales prin
posibila deschidere
spre fiinţa celui care scrie:
numai că „stările“ lui Romulus
Rusan reprezintă, în fapt,
douăzeci şi patru de schiţe,
nuvele şi povestiri a căror
materie epică se coagulează
în jurul unui nucleu format din
„presimţiri“, din „anticipări“
sau din „proiecţiile onirice“
ale personajelor numite sau
ascunse în anonimatul persoanei
a treia singular, totul alcătuind
o materie sensibilă, general
umană, care plasează „intriga“
şi firul epic într-un plan secundar.
Iar acest „minus evenimenţial”
este compensat de un „plus uman”,
naraţiunea vizând centrul de greutate
al omului, psihicul său, cu configuraţia
sa complicată, neasemeni, irepetabilă;
în cartea lui Romulus Rusan omul se
defineşte prin stările şi nu prin faptele
sale: iată ce notează în jurnalul său
fizicianul Botoşanu, personajul prozei
Farfuria cu amintiri; „De fapt, fiecare
om este definit de nenumărate
asemenea fracţii instantanee, care
migrează întâi prin lume, colindând
alte fiinţe, şi ajung apoi la ele, în baza
unei planificări superioare, în succesiuni
irepetabile. Aici este, de fapt, chiar
secretul omului irepetabil. Omul,
este el irepetabil, dar particulele
lui sunt aceleaşi: naivitate, frică,
impertinenţă, experienţă, orgoliu,
prostie, legate între ele strâns, strâns,
strâns... Simple clipe psihice, confundabile
în cele din urmă cu nişte fulguraţii
electronice”; prin aceste „simple clipe
psihice” – stări fundamentale –,
naratorul abordează omul ca identitate
umană dar şi ca fiinţă socială.
Identitatea umană a personajului
lui Romulus Rusan se precizează în
limitele raportului tensional care
se creează între vis şi realitate, între
ce se vede şi ce se (pre)simte, între
zona vederii, cuprinzând esenţele şi
aceea a privirii constituită din aparenţele
lucrurilor; modalităţile de abordare
ale acestui raport sunt diferite de
la o „stare” la alta, dar substanţa lor
şi, implicit, incidenţa asupra destinului
uman ale cărui coordonate şi le
subsumează, sunt aceleaşi: Andrei,
personajul prozei În forum, este un
narator-martor pe care lecturile
umaniste îl fac „să ia vorbele la scara
1:1”, încercând să substituie ceea ce
se vede cu ceea ce ştie din ceea ce
a citit, în Alexandru în august se
sugerează o posibilă corespondenţă
între om şi natură (August, ca şi
Alexandru, este „sănătos şi fragil,
puternic şi nesigur, fără limite şi
totuşi pândit de scadenţele maturităţii”),
alteori somnul face „mici cadouri” –
subiecte de povestire (Insomnie la
ora 4), irealitatea visului compensând
în ordinea trăirii realitatea vieţii,
Marin Buricea din Rozătura de gheată
presimte că viaţa i se va schimba şi
aceasta, viaţa, îi confirmă presimţirea,
visul „dă târcoale” dar „lanţul” realităţii
este încă puternic pentru „Onu” din
Nu pot să dorm, personajul din Călătoria
falsului înotător are ideea de a umple
sanatoriul în care se află şi unde
nu se întâmplă nimic cu „viaţa care-i
lipsea”, instalându-se confortabil în
„locuinţa” visului, Hortopan din
Celălalt trăieşte mereu cu speranţa
că sub „pojghiţa” vieţii se ascunde
„un rest de argint” care poate transforma
închipuirea în adevăr. Două sunt,
aşadar, evenimentele esenţiale ale
existenţei intime a personajelor
din Roua şi bruma; mai întâi, închipuirea
unei realităţi compensatorii şi apoi
întâlnirea cu ochiul, cu realitatea
privirii acestuia. Viaţa dublă presupune
o dedublare a personalităţii, închipuirea
aparţine lui „eu cel de atunci”, iar
revelaţia lui ce se vede o are „eu
cel de acum”.
Cele două ipostaze, care oferă
măsura valorii umane a personajului,
acţionează în două „regimuri temporale”,
premise ale stabilirii dimensiunilor
fiinţei sociale: trecutul istoric „cu
amintirile acelea sterilizate şi mult
repetate” şi prezentul etern, „lipsit
de propria lui conştiinţă”. Personajele
lui Romulus Rusan trăiesc acut
sentimentul dramatic al unei „lipse
de cadenţă” care stăruie „între vreme,
om şi istorie”, existenţa lor nefiind
decât o continuă căutare a posibilităţii
evitării contactului dur cu realitatea;
„viaţa mea este între ţuşti şi mâlc!”,
declară Hortopan din proza Celălalt,
lui Laur din Proorocul i se pare ciudat
„a te automaimuţări ca să pari autentic,
a lupta ca să faci adevărul verosimil”,
dar acceptă totul cu stoicism, în timp
ce personajul din Ameţeala tinde
spre „forma ideală a ocolului, un
perpetuum mobile al zădărniciei”.
Starea umană a personajului este
efectul stării sale sociale; acesta este
mecanismul de constituire al prozelor
lui Romulus Rusan, iar „modelul” lui
poate fi regăsit în naraţiunea Rozătura
de gheată, subintitulată „Un caz de
istorie”: se pleacă de la două elemente
aparţinând realităţii obiective,
incontestabile sub aspectul autenticităţii
(identitatea socială şi „mesajul”
personajului al cărui manuscris „a
fost găsit întâmplător într-o sticlă de
vodcă Stolicinaia”), pe baza lor se
caută evenimentele vieţii lui Marin
Buricea, naratorul făcând apel la
„cazul din ziar” (parodie subtilă a
cunoscutului procedeu realist), pentru
ca, în cele din urmă, să se ajungă
la „gheaţa alunecoasă a supoziţiilor”
şi variantelor de unde începe, în fapt,
proza. Preocupat de „asigurarea
verosimilităţii”, dar interesat, mai
ales, de proiecţiile subiective care
pot compensa sterilitatea vieţii
personajelor sale, figura naratorului
din Roua şi bruma se completează
cu o marcă a moralistului, făcută
evidentă prin frecvenţa mare a
formulărilor aforistice; importanţa
acestora este uneori de prim ordin,
ele constituind adevărate nuclee ale
naraţiunii (Nu pot să dorm, Proorocul
etc.): adevărul general uman, cuprins
în aforism („duşmăniile mari se nasc
din prietenii mari” sau „fricoşii sunt
întotdeauna excepţionali profeţi”),
validează cazul particular studiat,
îl încadrează în unul dintre tiparele
vieţii înseşi. Construite cu rigoare,
scrise, uneori, cu o subtilă notă ironică
(Un Caron valah), vorbind despre
„clipele psihice” esenţiale ale omului
cu un limbaj marcat, deseori, de
formula aforismului, „stările” lui
Romulus Rusan pendulează mereu
între „roua” visului şi „bruma” realităţii.
Cele două volume din O călătorie
spre Marea interioară, apărute în
1986 şi 1988, şi Imperii primordiale
(1990) dau contur unuia dintre cele
mai interesante memoriale de călătorie
din literatura noastră contemporană.
Romulus Rusan e un prozator căruia
îi convine cel mai mult haina călătorului,
pixul şi jurnalul, mişcarea şi continua
revelaţie a unor spaţii geografice,
culturale, istorice, „epopeea pietonală”
şi aceea automobilistică pe marile
şosele şi pe drumeagurile planetei.
O călătorie spre Marea interioară
este un memorial de călătorie plin
de surprize care provin din privirea
fără complexe, realistă, uneori aproape
gazetărească, asupra unor „mituri”
culturale şi istorice (muzee celebre,
societatea de consum, Viena, Salzburg,
coasta dalmată, Stambul, fosta Asie
Minor); Romulus Rusan este departe
de „complexul Conachi” şi de alte
complexe, contemporane, vizibile
în cărţile unor călători de azi care
se entuziasmează (extaziază) pentru
că aşa e de „bon ton” şi pentru că
se contează pe comoditatea unui
cititor prea puţin călător şi prea
puţin, altfel, dispus la verificarea
celor citite. Dacă metropolele sunt
abordate conform unei „reţete”
de-acum cunoscute („într-o metropolă
cel mai indicat este să te plimbi la
întâmplare, să amesteci raidurile
culturale cu cele civile, să intri în
muzee când îţi ies în drum, să stai
pe-o bancă-n parc atunci când ai
chef, să priveşti totul cu detaşare,
ca şi când ai fi acasă, să laşi impresiile
să se depună singure, să le îngădui
să-şi stabilească singure ierarhia”:
acestea sunt sfaturile bune de urmat
ale unui călător ajuns în Viena cu
prilejul unei ceremonii care poate
copleşi pe oricine, îl poate strivi sub
aparenţele fastului, ale unicităţii
şi ale monumentalului, pe care vechea
capitală imperială le cultivă cu
religiozitate), muzeele sunt cercetate
cu ochi critic, atent la capodopere
dar şi la cultul performanţei şi
recordurilor în materie de „carate”,
sensibil la valorile artei pe care le
separă tranşant de celelalte creaţii,
ale „gustului confortabil” ce se
adresează mai mult simţurilor decât
spiritului. Fapt semnificativ, călătorul
contemporan caută repere, „impresii
de comparat” în jurnalul din 1858
al lui N. Filimon, Excursiuni în
Germania meridională. Memorii
artistice, istorice şi critice; toate
paginile referitoare la drumurile
prin Viena şi Salzburg cuprind
asemenea memorii artistice, istorice
şi critice, marcând rare momente
de entuziasm doar în faţa perfecţiunii
asfaltului unei autostrăzi: astfel,
muzeele Vienei nu încântă pe cât
o face banda strălucitoare şi fără
perfidele fisuri a „Autobahn-ului
formidabil” şi „fenomenal”: lucru
de înţeles întrucât călătorul se
află la volanul unei maşini „Lada”,
poreclită „Pif”, cu care are de parcurs
12.000 de kilometri pe două continente.
Dar relativa „răceală” a notaţiilor
vieneze provine din temperamentul
sudic, mediteranean, al călătorului
şi din „ficţiunea” care reprezintă
ţinta călătoriei sale: Marea interioară,
marea dintre pământuri, Mediterana,
Mare nostrum. Până acolo, Romulus
Rusan notează toate surprizele,
păcălelile, ghinioanele şi îndrăznelile
unei călătorii sau, mai degrabă, ale
unei aventuri, inerente unui drum
a cărui împlinire depinde, în cele
din urmă, de „hazardul” în patru
timpi, pe patru roţi şi cu formă
„combi”. Pe calea spre ficţiune nu
mai apar urşi, spâni, zmei şi ghionoaie,
nici tâlhari, războaie şi calamităţi,
ci defecţiuni la radiator şi acumulatori,
capcane, campinguri, distanţe,
calcule în kilometri pe oră, şosele
proaste, serpentine, indicatoare
şi gustul aventurii, pe care îl încearcă
orice şofer ce se respectă; drumul
spre Marea interioară este presărat
cu asemenea întâmplări care nasc
amintirile şi care pot oferi, în chip
surprinzător, imaginea reală a locului
unde s-au produs: „Poate stă scris
pe undeva, prin legile bizare de la
graniţa memoriei şi destinului, ca
amintirile frumoase să se nască
în împrejurări grele prin care ai
trecut, sau mai degrabă prin
întâmplările care puteau ieşi prost
şi care au ieşit bine”: cât adevăr despre o călătorie lungă cu automobilul
se cuprinde, vai, în această frază!
Drumul, însă, nu este doar „o
formă a fugii de griji” şi nici o simplă
„campanie”, oricâte întâmplări, pene
de motor şi obstacole s-ar ivi; Romulus
Rusan rămâne şi în această carte un
prozator. Primele sale pagini au fost
scrise în atmosfera halucinantă a
unor „oraşe moarte, cucerite de
verdeaţă”: Kotor şi Budva, în ruină,
creează călătorului un sentiment al
irealităţii care emoţionează, declanşând
mecanismul artisticului: iată o asemenea
secvenţă despre un Pompei recent:
„Pe margini, case după case, dezbrăcate
în pielea goală, jupuite de vii, spintecate
de sus până jos, lăsând să li se vadă,
ca nişte viscere, mobila, lustrele,
soba şi chiuveta, cada de baie şi
zugrăveala, da, mai ales zugrăveala,
culme a impudorii. Lucrurile au
alunecat în stradă şi s-au transformat
unele în gunoaie, altele în vestigii
tulburătoare. Viaţa a fugit, lăsând în
retragere resturile unei armate de
obiecte. Printre talaş şi arcuri de
dormeză se zăresc scaune cu furnir
şi cutii de pudră. În faţa unui atelier
fotografic tronează o grămadă încâlcită
de filme. În coşul de gunoi al unei
frizerii, kilograme de păr omenesc.
Sezonul abia începuse, dar activitatea
era în toi...”. Printre ruine, în realitateairealitatea
încremenită, un personaj
de roman: „doamna cu un câine de
zgardă”, o franţuzoaică rămasă în
Budva după cutremurul devastator,
singura fiinţă dintr-un spaţiu care
a fost despărţit de cronologia timpului
uman. Sunt şi alte pagini de proză
cu totul remarcabile, ca acelea despre
„instituţia” campingului şi despre
Stambul, unde evocarea istorică se
îmbină cu notarea amănuntului, în
buna tradiţie a formulei „realiste”.
Romulus Rusan dovedeşte aceeaşi
dezinvoltură şi talent în „operaţiile”
care presupun exactitate, cât şi în
cele care rămân, exclusiv, în sarcina
imaginaţiei (reconstituirea „lumii de
fum” a fostei capitale otomane). Calea
spre Sud, spre ficţiunea de la capătul
călătoriei, este o continuă încântare
şi o voluptuoasă aşteptare: primul
volum sau prima etapă a drumului
se încheie la porţile cetăţii albe a
Efesului, în Selciuk, într-o zi de târg:
Marea interioară este aproape, iar
viziunea (marea dintre „pământurile”
fiinţei interioare) se află pe punctul
de a se identifica în imaginea Mediteranei.
Ajuns la hotarul visat, călătorul
devine pasionat, caută detaliile ştiute,
emoţionându-se când le descoperă
sau notând cu amărăciune dispariţia
lor, nepotrivirea imaginii privite cu
aceea văzută anterior, în meditaţia
asupra spaţiului care urmează a fi
cucerit. Mai mult decât în Austria,
Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia, călătoria
în Grecia, relatată în volumul al doilea
din O călătorie spre Marea interioară,
se supune mereu unei operaţii de
verificare şi efortului de anexare a
spaţiului, de integrare a sa în structurile
interioare ale „cuceritorului”; este o
permanentă osmoză a insului cu
spaţiul şi timpul. Unul oferă, celălalt
primeşte; iar acest proces se desfăşoară
totdeauna în ambele sensuri; vizitând
ruinele Troiei, de pildă, călătorul are
senzaţia netă de a-şi adăuga „cei
cinci mii de ani la propria viaţă” şi,
totodată, „sentimentul paradoxal că
tu îi salvezi, că tu le faci un serviciu,
anexându-i”. De fapt, tema acestui
jurnal de călătorie este salvarea prin
semn atât a duratei insului, cât şi a
istoriei înseşi; Romulus Rusan îndreaptă
oglinda spre trecut şi, deopotrivă,
spre propria-i textură interioară,
cu aceeaşi voluptate a regăsirii unui
„timp pierdut” şi a anexării unui
spaţiu prin fixarea sa în liniile caietului
cu însemnări: în această perspectivă
trebuie citit jurnalul propriu-zis, ca
şi jurnalul scrierii jurnalului, acel text
„secund” pe care îl presupune profesia
„de bază” a călătorului.
Notaţiile din O călătorie spre Marea
interioară trădează, mai ales în al
doilea volum, intenţia verificării; în
fapt, este o confruntare niciodată
decisă definitiv între realitatea văzută
(„ghicită”) şi aceea privită. Mecanismul
acestei complicate operaţii este ceea
ce călătorul însuşi numeşte resacralizare:
„Trebuie să reînnozi firul care s-a
rupt, între individul homeric şi individul
de azi, între locuitorul cetăţii închise
şi locuitorul cosmosului, între
omul superstiţiei indiscutabile şi cel
al raţiunii dubitative. Între ei se
aşterne o geografie sacră: drumul
printre ruine este o corvoadă dacă
n-o simţi, şi în acest sens trebuie
recunoscută sinceritatea domnului
Enver din Izmir, care-şi declara atât
de senin inapetenţa pentru pietre. A
vedea piatra numai la timpul prezent
înseamnă a o plasa strict mineral;
între mineralogie şi istorie apare
obligaţia de a te pune în sistemul
celor care au locuit-o. Neprevenitul
poate vedea aici o pedeapsă; bătut
fără har, numai cu piciorul, dealul
acesta îi va produce mai degrabă un
coşmar iritant: ruinele îi vor părea
urâte, piatra necioplită, calcarul
murdar; capetele de ziduri, grămezile
de aşchii, tranşeele buruienoase,
pietroaiele încălecate, resturile
fără importanţă, nasurile rupte de
statui, viroagele haotice, mozaicurile
ştirbe – toată această geometrie sub
cerul liber, care se intersectează,
se îmbucă, se distorsionează, se va
dovedi descurajantă sau chiar
dizgraţioasă. Trecutul grec este până
la un punct aproximativ, totul constă
în ipoteză, totul se citeşte prin inimă,
ridicat pe verticală prin improvizaţie.
Singura nădejde de înţelegere rămâne
povestea, credinţa în ea”.
