Politica literară îşi are raţiunile ei, pe care politica nu le cunoaşte. Două sunt principiile pe care ţinem să le respectăm cu orice preţ în România literară. Cel dintâi este obiectivitatea. Al doilea este spiritul critic. (Dacă ne-am referi la politică în general, am observa că nici unul din ele nu are mare trecere.)
Ce înseamnă a fi obiectivi? Înseamnă a ţine cât mai puţin cont de viaţa literară, cât mai mult de autori şi de opere. Înseamnă a publica în paginile revistei autori şi opere, independent de raporturile personale dintre redactorii noştri şi membri ai comunităţii literare. Viaţa literară este, inutil a o spune, formată din individualităţi diverse şi puternice, împărţite în grupări şi tabere, mânate de interese deseori ireconciliabile. Noi publicăm pe toată lumea: desigur, respectând valoarea, cum voi preciza mai jos. În paginile noastre de poezie, proză, traduceri, apar autori din tot spectrul literar. Când îi solicităm sau când ni se adresează, nu avem decât aşteptări estetice, nu de altă natură. Nu avem, cu alte cuvinte, nici prieteni, nici duşmani. România literară nu are o clientelă proprie. Doar reaua voinţă poate nega acest lucru. E destul să răsfoieşti revista ca să-ţi dai seama. Când un publicist făcea săptămânile trecute o listă de scriitori pe care, chipurile, i-am ignora voit, reuşea cu chiu cu vai să adune câteva nume, din care însă destule fuseseră prezente în revista noastră sau nominalizate la premiile ei. Cei mai mulţi dintre semnatarii recentului Apel, care contesta conducerea USR şi, implicit, a revistei noastre, au fost publicaţi în revistă, au avut rubrici permanente, au fost premiaţi sau debutaţi de noi. Paginile noastre le rămân în continuare deschise. Din păcate, nu putem spune că ne-am bucurat de reciprocitate. Sunt publicaţii pe care le-am consemnat ori de câte ori am citit în ele lucruri demne de reţinut, dar care n-au găsit niciodată, la rândul lor, ceva demn de reţinut în revista noastră. Mai mult, există unele care, dacă au menţionat-o, a fost ca s-o, vorba vine, critice. Iubim şi noi polemica şi am polemizat nu o dată. Doar că noi o înţelegem ca pe un schimb de idei, de opinii, nu ca pe un atac la persoană, aşa cum o înţeleg alţii, destui. Ce s-a întâmplat într-o parte a presei cu directorul executiv al revistei, Gabriel Chifu, laureat absolut meritoriu al unui premiu, depăşeşte orice normă de colegialitate şi de civilitate. Iar când o astfel de campanie are drept protagonişti critici literari, faptul devine absolut de neînţeles. Cel puţin pentru noi, care suntem, probabil, de modă veche şi judecăm exclusiv în funcţie de valoare.
Paginile de critică din România literară recenzează sau analizează săptămânal un număr important de cărţi. Cronicarii noştri îşi spun părerea în deplină libertate. Nimeni din colectivul redacţional nu îşi amestecă cerneala cu a lor. Nu le cerem decât să dea dovadă de spirit critic. În definitiv, fiecare răspunde de ce scrie. Despre nu puţine cărţi, publicăm mai multe opinii, uneori diferite sau chiar opuse. Ceea ce contează pentru noi este valoarea cărţilor, nicidecum considerente extraliterare. Nu impunem standarde artificiale. Nu e mai puţin adevărat că valoarea se poate discuta. Aprecierile noastre pot fi contestabile sau greşite. Dar important este că încercăm să triem şi să ierarhizăm literatura care apare sub ochii noştri. Considerăm că acesta trebuie să fie rolul esenţial al unei reviste de literatură. Punem la dispoziţia cititorilor o sită. Ne străduim totodată să menţinem o dreaptă măsură. Nu scriem articole complezente. Când un june critic a călcat greşit, lăudându-şi excesiv prietenii, de obicei colegi de generaţie, n-a mai fost publicat. Îl vedem acum semnând un Apel contra USR. Dacă nu acceptăm recenzii şi cronici de la colaboratori externi, este fiindcă ne-am format o echipă. Compusă în majoritate din tineri, aduşi în publicistică de noi. Nici nu publicăm replici la recenziile şi cronicile din revistă. Nu pentru că le-am socoti pe toate infailibile, ci pentru că reprezintă un punct de vedere pe care ni-l asumăm. Fiind vorba de alte feluri de contribuţii critice sau de istorie literară, revista are uşile larg deschise.
Am simţit nevoia acestor, altminteri banale, precizări, pentru că observ tot mai des cum reviste, altădată de prestigiu, îşi marchează teritoriul precum unele animale şi nu procedează obiectiv, ci în raport cu interesele bisericuţelor literare pe care le reprezintă. Cât despre spiritul critic, el este într-o tot mai mare suferinţă. Seamănă cu un pendul care se mişcă necontenit dintr-o extremă în alta, incapabil să se oprească la mijloc, între laudă şi negaţie, deopotrivă de deşănţate. Vă stau la dispoziţie cu câte exemple doriţi.