Discursul ca suplinire a acţiunii politice
Despre scriitori se spune destul de des că nu au ce căuta în politică. Pe această temă se pronunţă atît politicienii (de profesie?!...) cît şi scriitorii, dar şi simplii... alegători. Formulările în această direcţie venite din partea breslei scriitoriceşti se subsumează mai mult esteticii de comportament, poate eticului, cele ale alegătorilor/ cititorilor nu depăşesc anumite limite ale persuasiunii, de aceea "reacţiile" politicienilor cîştigă o conotaţie specifică. Asemenea reacţii sînt mai ales expresia unei constante preocupări legate de apărarea unui teritoriu propriu (privilegiat, cînd privilegiul poate fi identificat sub varii aspecte), dar poate fi descifrată şi o altă logică a faptelor, alte incongruenţe. Nu intenţionăm acum, desigur, să clarificăm dacă, în comparaţie cu politicianul, scriitorul e mai eficient politic, dar în tentaţia planului de manifestare politică a scriitorului se poate bănui activarea unor elemente de structură şi, de ce nu, de practică diferite, indigeste pentru "politician".
Din evoluţia vieţii politice a ultimilor ani - de readaptare sau reevaluare a îndeletnicirilor politice - se poate observa că politicienii acced mai uşor la exerciţiul discursului decît la cel al acţiunii politice. Şi aici, în spaţiul discursului (ce se vrea identificat ca expresie a unei voinţe productive) se întîmplă una dintre cele mai curioase şi mai palpitante confruntări dintre... politicieni şi scriitori. De la promisiunea electorală, trecînd prin tot felul de asocieri şi disocieri partinice, şi pînă la explicaţia revanşardă sau consolatoare a căderii de la putere, discursul politic se întinde ca o pînză de paianjen peste întreaga realitate. De la căutarea unor cuvinte şi sintagme (de lemn) mobilizatoare, la activarea instituţiei promisiunii, toate ilustrate de declaraţii, programe, interviuri, dezbateri, "propagandă" tipărită, vorbită sau televizualizată, luînd forme dintre cele mai diverse şi înecîndu-se în conţinuturi dintre cele mai neaşteptate, discursul politic premerge, întregeşte sau - în cel mai fericit caz!... - suplineşte acţiunea politică.
"Realismul magic" al discursului politic
Există mai întîi, desigur, o realitate de recuperat. O mulţime de întîmplări, ce nu au putut fi "povestite" pe vremea dictaturii, îşi cer acum dreptul la existenţă scriptică sau, mai ales, orală. Politicienii se folosesc de aceste oferte ale trecutului pentru a-şi spori sau consolida credibilitatea. Ei vorbesc despre trecutul lor disident, despre protestele lor generate de o atitudine funciară, şi cu cît discursul lor cîştigă mai multe adjective, cu atît acesta devine mai captivant. Iar politicienii doresc să captiveze! Captivînd, ei aruncă o plasă ceţoasă peste lucrurile ce nu doresc să fie cunoscute şi îl determină pe cel captivat să piardă controlul asupra unor asemenea lucruri. Aduc în cercul de ascultători o mulţime de întîmplări incredibile şi cu cît acestea sînt mai de necrezut cu atît mai mult este excitată capacitatea de receptare a lor. Miza este de a aduce dovezi despre un trecut ireproşabil, mai îndepărtat sau mai apropiat, dar şi de a înzestra cuvintele cu o putere magică, putere care, dincolo de încărcătura semantică, să atragă şi să "afecteze" inima ascultătorului/ privitorului/ cititorului. Dacă am face o revalorificare a unor teorii ce ţin de estetică, ar trebui să spunem că "realismul magic" aparţine unui asemenea tip de discurs, ce ascunde continuu realitatea, înecînd-o într-o aură confuză, ceţoasă, ambiguă, încifrînd-o şi făcînd-o tot mai indescifrabilă, mai incoerentă şi mai inaccesibilă. Adică, de obicei, se porneşte de la cîteva elemente reale sau pretins reale şi se ţese pe canavaua "textualităţii" lor istorii ce cîştigă un înalt grad de suficienţă şi care trimit mereu spre un "interior" ce se închide în sine tot mai mult. Venind de multe ori dinspre un trecut de multe ori inventat, un asemenea discurs dobîndeşte mai întîi o funcţie literară şi numai după aceea (şi contînd pe cîştigurile lui literare) şi o funcţie politică.
Politicianul care trăieşte "literar"
Apare şi în cazul politicienilor manifestarea unei "boli" caracteristice cititorilor - şi sublimă în cazul actului lecturii -, anume aceea a aspiraţiei şi plăcerii de "a trăi literar". Politicienii doresc şi ei să-şi vadă/ ştie viaţa transferată literar şi de multe ori se produc (politic) într-o asemenea cunoştinţă de cauză, mizînd şi pe faptul că actul literar cu amprentă personală va fi în mare măsură capabil să dea actului politic un sens dorit. Un asemenea sens nu va putea fi atins decît apelînd şi la cîteva "trucuri" ale discursului (literar), în a cărui albie îşi livrează faptele. Presaţi de istorie, scoşi din matca unor privilegii sau a unor îndeletniciri dubioase, o seamă de "politicieni" îşi găsesc salvarea (sau consolarea) în convenţiile unui discurs cu priză la cititor/ ascultător/privitor. De multe ori textul literar/ publicistic are mai mare impact asupra receptorului decît fapta ("politică") iniţială sau iniţiată. Mai mult, pot fi depistate cărţi (postrevoluţionare) scrise de politicieni, în care este descrisă o viaţă politică trăită ca pretext de lectură, asemenea "politicieni" devenind personajele unor autori încremeniţi într-o vîrstă politică şi literară infantilă. Desigur, situaţia ar merita o tratare separată, căci e vorba de o literatură ce-şi trădează natura şi condiţia; o asemenea slăbiciune este speculată de politicieni în favoarea lor.
Povestea ca mod de existenţă politică
Chemaţi insistent - prin natura preocupărilor - să se manifeste continuu, politicienii aleg mai degrabă formele de manifestare ce le sînt mai la îndemînă. Neavînd experienţa practicii politice propriu-zise, ei pun în operă ceea ce pot manipula cu îndemînare. Şi cel mai uşor le este să se exerseze în vorbire. Vorbesc despre ceea ce au făcut, ar trebui să facă sau vor face. Le vine mai uşor să se explice cu vorbe decît cu fapte. Produc (încă) multă literatură orală. Sau o provoacă. Dar, cum nu au aptitudinile (literare) necesare şi nu deţin o poetică adecvată, produsul lor (literar) nu este de o calitate satisfăcătoare. Şi, unde nu-i literatură nu-s nici fapte pe măsură. O asemenea "literatură", a politicienilor, este una destinată consumului imediat (găzduită mai degrabă în formele trecătoare ale mass-media), alienantă, poate mai nocivă decît un oarecare act politic eronat. O astfel de literatură ("politică") nu face decît să demonetizeze concomitent realitatea şi discursul politic în sine. Fără experienţă şi fără şcoală politică, în esenţă, fără un program coerent, care să dea sens şi gir existenţei unui popor, cei mai mulţi dintre politicieni nu ştiu sau nu pot să acţioneze (politic) şi atunci povestesc. Această "vorbărie" serveşte unor mişcări lente, hrăneşte ocolişuri şi meandre în atingerea unui ţel, ascunzînd un fundament incert.
Ambiţia de a captiva
În acelaşi timp, într-o altă ordine a faptelor, deşi iubeşte metaforele şi alegoria, scriitorul este mult mai direct şi mai "descoperit" decît politicianul în demersurile sale, chiar şi în cele politice. Scriitorul se revendică de la un logos ce, prin natura-i consecventă, dezamorsează continuu încărcătura falsă a oricărui tip de discurs, deci şi a celui politic. Scriitorul nu are nevoie de o legitimare (şi o epuizare) politică pentru recuperarea realităţii (sau a trecutului), atîta vreme cît aceasta o poate realiza printr-un demers scriitoricesc, printr-o utilizare firească a aptitudinilor verificate în actul literar propriu, fără părăsirea propriei condiţii. El nu trebuie să aleagă o cale politică pentru a satisface o propensiune literară. Iar dacă e vorba să capteze totuşi printr-un discurs politic cu anumite valenţe, atunci el este sigur că atributul captivării îi este specific şi firesc. Oricînd - intrat sau nu în perimetrul politic - scriitorul ştie să captiveze mai bine decît politicianul, evidenţă de care politicianul este convins.
Captivanţi, mergînd dinspre idee spre faptă, chiar spre faptă politică, incomozi pentru politicienii de ocazie, scriitorii intră în domeniul politic aducînd un bagaj ideatic mai larg, o ştiinţă a esenţelor - care poate influenţa devenirea politică -, dar şi o mai mare mobilitate. Convinşi că actul literar nu este unul al divertismentului sau al lejerităţii, nici al soluţiilor de ocazie, scriitorii nu vor ezita să caute cele mai pregnante consistenţe - de acţiune - pe care să le subsumeze actului politic. Demersul lor politic nu va fi asumat, în principal, ca urmare a unor experienţe zadarnice, nici convenţionale. Dacă fac o trecere de la discursul literar la cel politic şi de aici la acţiunea politică, aceasta se întîmplă, desigur, nu de dragul de a povesti... Presaţi de evenimente, trec de la poveste la acţiune, şi nu de la acţiune la poveste... Discursul lor, prioritar sanogen, nu agreează în masa lui banalităţile disimulante şi alienante ale stereotipiei politice, dimpotrivă, destructurează tot ce se refuză explicitării fireşti, directe, expresive, nefalsificate.
Între două oglinzi
Într-o situaţie de criză mai ales, cînd acţiunile eficiente se lasă mai greu detectate, dacă e ceva de spus, atunci scriitorul - interesat de politică - va şti să spună mai mult şi mai bine decît politicianul. Aflat în proximitatea scriitorului, politicianul îşi dă seama - în această "zonă de interes" - că "de povestit"-ul poate fi exersat de un povestitor mai bun decît el, situaţie ce îl împinge de multe ori spre o acţiune pe care nu este în stare să o iniţieze, să o definească şi să o pună în operă aşa cum ar cere natura lucrurilor. În faţa unor evidenţe incomode pentru el, politicianul reacţionează, de cele mai multe ori. A reacţiona este mai uşor şi mai simplu decît a acţiona. "Politicianul" reacţionează (şi) împotriva scriitorului, cu mijloace şi metode diverse, pînă la ignorarea prezenţei literaturii în viaţa unui popor. Tensionează o relaţie, pe care o extinde la o realitate tot mai largă. Deviază această realitate de la mersul ei firesc. Îi pune în faţă o altă oglindă, care modifică imaginile.
