Cititorul va recunoaşte în textul de mai jos fragmente din acela publicat în ziarul Epoca din 1896, în mai multe numere şi sub titluri diferite, de I.L. Caragiale. Politică şi literatură este titlul dat de editori. Deşi citat şi comentat adesea, textul continuă să ne surprindă prin actualitatea lui, reînnoită de cel puţin două ori în secolul XX: o dată, după 1918, a doua oară, după 1989. De fiecare dată, am putut descoperi cum, fără o societate capabilă să creeze un stat modern, îi revine statului obligaţia să improvizeze nevoile societăţii şi să se prefacă a le satisface. Referindu-se la această inversare de roluri, T. Maiorescu a numit instituţiile statului improvizat “forme fără fond”. Departe de a fi o formulă calpă, cum au numit-o unii, şi nevalidată istoric, teza maioresciană se verifică, vai, foarte bine, în condiţiile tranziţiei din ultimele decenii. (N.M.)

Principiul naţionalităţilor este o inovaţie politică a veacului nostru, pe care noi, popoarele mici, nu o putem aplauda cu prisos. Acestei inovaţiuni, inspirate de cea mai înaltă echitate din partea statelor mari, se datoreşte existenţa statelor mici deja independente. Astfel, fizionomia unei importante regiuni a continentului s-a schimbat într-o jumătate de secol ca prin minune.[...]

Asta e bine; asta dovedeşte netăgăduit eficacitatea principiului naţionalităţilor pentru propagarea civilizaţiunii. Experienţa făcută cu tînăra Românie va fi desigur un îndemn pentru diplomaţia europeană să urmeze mai departe cu aplicarea acestui roditor principiu, şi întrucît priveşte pe celelalte mici naţionalităţi rămase încă fără stat particular.

Dar, ca toate principiile, şi acesta de care vorbim are un mic inconvenient, neglijabil fără-ndoială, însă destul de caracteristic pentru a merita să fie constatat.[...]

În genere, statele au fost rezultatul necesar al societăţilor. Societatea a fost rădăcina vie din care a ieşit ca un rod specific statul; ea a fost temelia pe care el s-a clădit potrivit. Societăţile s-au dezvoltat pe calea materială, morală şi intelectuală, după aptitudinile şi apucăturile lor de rasă, după condiţiile pămîntului lor şi după energia cu care au putut conserva şi apăra cîştigurile de orice fel. Din mersul treptat al acestei dezvoltări au rezultat încet reformele politice, prefacerile relaţiilor între statul cu aşezăminte de formă fixată şi societatea mergînd mereu înainte.[...]

Se poate deci o societate măreaţă fără stat puternic; dar stat fără societate - mai greu.[...]

Statul tînăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecît de un razim pe care să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decît norocul, poate necredincios, al cîtorva momente. Neavînd, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gîndeşte el mereu la dînsele; neavînd o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va face să rezulte de la dînsul o societate.

Trebuie să mărturisim că statul acesta are aci o sarcină titanică, însă, deocamdată, nu chiar imposibilă. Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii acestora, multiplicarea schimbului, toate acestea cu stăruinţă, cu răbdare, cu autoritate brutală cînd nu merge altfel, se pot decreta şi înfiinţa. O imitare metodică a modelelor şi formulelor existente în lumea civilizată, cum am zice, o contrafacere mai mult sau mai puţin dibace a aparatului material, poate da rezultate similare dacă nu egale, adesea destul de fericite. Cum am zis, sarcina statului pe terenul aşa-numitului progres material este titanică; dar comunicare, astăzi aşa de comodă, cu civilizaţiunile societăţilor înfloritoare uşurează mult această sarcină. Fabrici, mine, căi ferate, poduri, vapoare, baloane, armată, fortificaţii - se prea poate; modele sînt destule, formulele gata şi contrafacerea e totdeauna sigură de aplauze. Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă: ar fi prea simplu acel ce dă o sută de ace cu gămălie să nu aplaude pe cel de la care ia în schimb o baniţă de grîu. Fireşte că e mai minunat şi merită mai multă admiraţie acel ce înghite o sută de ace de gămălie fără nevoie decît acel ce de foame mănîncă o baniţă de pîne.

Unde însă sîrguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură, filosofie!... Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie - ceva mai mult decît un stat politic - o societate aşezată de pe vremuri.

O aşa societate, în urma prefacerilor din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele “societate aşezată”. Lumea aceasta seamănă cu un vast bîlci în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat.[...]

...La noi statul este aproape totul şi societatea aproape nimica.[...]