O eleganţă ce se vădea, deopotrivă, în scrisul, în comportamentul, în atitudinile, chiar în vestimentaţia sa, ceea ce îl făcea admirat de toţi cei cu care venea în contact şi, nu în ultimul rând, de sexul frumos, la care avea mereu mare succes. Dar toate acestea îi creau, parcă, şi o anume cochetărie în faţa publicului cititor şi-l făceau să întârzie adunarea şi publicarea în volume a poeziilor ori pamfletelor sale. Sau cum spunea despre el N. Carandino, cu care a colaborat mulţi ani: "îşi cunoştea valoarea, dar nu se grăbea s-o afirme". Iar când, către sfârşitul vieţii, a dorit, totuşi, să o facă pentru publicistica sa, puterile împuţinate nu i-au mai îngăduit să-şi pună în aplicare intenţia şi aceasta a apărut, după moartea lui, ca şi poezia, ca şi romanele sale.

L-am cunoscut bine pe Ion Vinea şi-l vizitam în casa din strada Braziliei, unde atât el, cât şi doamna Vinea, erau gazde de o amabilitate şi o curtoazie absolut cuceritoare. în discuţii, ce se prelungeau uneori până târziu seara, aflam şi lucruri de necrezut, pe care el se sfia să le facă publice. Respectând discreţia şi distincţia ce-l caracterizau, mă feresc şi eu să relatez cu câtă ignominie s-a purtat, de pildă, faţă de dânsul un "fruntaş al scrisului" de prin anii şaizeci-şaptezeci aflat în graţiile puterii comuniste (pe care, la un moment dat, a trădat-o, de altfel, sperând, poate, în şi mai mari favoruri în Occident, ce nu s-a arătat, însă, prea binevoitor şi, mai ales, atât de darnic cum fusese obişnuit în ţară).

Acum, fără a fi indiscret, vreau să fac cunoscut un episod din îndelungata şi furtunoasa luptă a lui Ion Vinea cu cenzura. Am aflat şi eu despre el, după moartea sa, din hârtiile pe care mi le-a încredinţat doamna Vinea, împreună cu un număr de caiete cu articolele publicate mai cu seamă în ultimii ani de activitate.

Aşadar, la 23 noiembrie 1941, în plină guvernare Antonescu, cu armata germană şi agenturi naziste ce-şi puteau face nestingherite mendrele, Ion Vinea a publicat în "Evenimentul" (Anul III, nr. 905) un articol intitulat La moartea unui ziarist elveţian, rememorând personalitatea lui Emile Bourgeois, "după aproape două decenii de scris cotidian, împlinit până în ziua morţii". Şi, cu abilitatea-i de pamfletar cu mare experienţă, către final, a strecurat, fără a avea aerul s-o facă, o întreagă suită de atacuri la adresa cenzurii care gâtuia scrisul şi nu lăsa loc exprimării gândului liber, afirmând, de pildă, despre presa elveţiană:
"Este singura presă care-şi controlează singură scrisul cu toate că ochii omenirii întregi o scrutează până şi printre rânduri... Cum e cu putinţă în zilele noastre o asemenea minune? Ea se lămureşte numai prin îndelunga şi temeinica pregătire a ziariştilor, prin conştiinţa lor sporită de încrederea pe care le-o arată naţiunea".
Sau:
"Cât am dori să putem spune: dar să nu cădem într-o zadarnică utopie! Am vrut numai să jertfim o jerbă de cuvinte pe mormântul depărtat al dispărutului coleg Emile Bourgeois".
Aşteptând această "jerbă", Vinea a atras, însă, numaidecât "interesul" ministerului Propagandei Reichului care prefera, desigur, altfel de flori (de stil, se înţelege).
Şi, numai după câteva zile, a avut parte, la rândul lui, de o "jerbă", iar astăzi sunt eu în măsură s-o depun la picioarele cititorilor României literare care, sper, o vor admira cum se cuvine:

"La treizeci noiembrie 1941, şeful redacţiei pentru Cenzura Presei a chemat pe domnul Ion Vinea şi i-a citit textul de mai jos. E o notă a Direcţiei Propagandei Reichului, transmisă prin legaţia germană din Bucureşti guvernului român.
împotriva domnului Ion Vinea, legaţia germană a protestat în mai multe rânduri.

NOTA
Berlin, noiembrie 1941, ziua 24
Articolul privitor la presa elveţiană, apărut azi în "Curentul" (reprodus după "Evenimentul") şi iscălit Ion Vinea dă de gândit. Fraza în care autorul spune că presa elveţiană a perseverat în această tradiţie de cultură şi de veche civilizaţie, că ea are libertate de atitudine şi de păreri, că INFORMA}IILE PRECISE SE G|SESC NUMAI îN EA, cât şi mai departe atunci când spune că NU EXIST| NICI O ALT| PRES| CARE S| FIE CONDUS| CU MAI MARE PREVEDERE ŞI MAI MULT| M|SUR| şi că NUMAI EA îŞI PERMITE MARELE LUX AL OBIECTIVIT|}II, IAR CURAJUL EI SE RIDIC| PÂN| LA CUTEZAN}|, arată păreri privitoare la presa elveţiană nu numai ce sunt cu totul deplasate, ci ele sunt contrarii adevărului.

Pe textul atenţionării, înmânat autorului, primitorul ei a adăugat ulterior o apostilă:
"Originalul se află la Cenzură sau la Direcţia Presei.
p. conf. Ion Vinea
Preşedinte de Onoare al U. Ziariştilor".

Poate că această calitate sau, mai degrabă, umbrela protectoare a lui Pamfil Şeicaru, directorul ziarului "Curentul", în tipografia căruia se tipărea şi "Evenimentul" l-au ferit atunci pe Vinea de mai mari neplăceri.

Oricum, Ion Vinea nu s-a lăsat intimidat şi a continuat să strecoare "şopârle", mai mult sau mai puţin voalate, în tot timpul războiului. în 1942 a strecurat, de pildă, aceste reflecţii insidioase în articolul Despre gazetărie şi gazetari (publicat în "Evenimentul" din 25 octombrie al acelui an):
"Gazetăria e legată pretutindeni - mai ales în aceste vremuri - de grave dificultăţi pentru cei ce vor s-o practice cu sinceritate, curaj şi devotament faţă de opinia publică... Greutatea vine din faptul că, oriunde şi oricum, presa trebuie să aibă una şi aceeaşi definiţie, inalterabilă ca natura adevărului, în vreme ce în realitate e silită să se adapteze circumstanţelor, întâmplărilor, accidentelor şi să coboare, uneori vertiginos treptele adevărului... Gazetarul trebuie, dar, să vadă şi să înţeleagă limpede valoarea adevărului în raport cu aceea a interesului şi relaţia care există între întâmpinarea efemeră şi legea profundă a evoluţiei omenirii".
Sau o altă mostră, din 1944. La 23 iulie, de astă dată în "Curentul" (Anul XVII, nr. 5903) i-a apărut articolul Ostatecii, din care reproduc câteva pasaje concludente pentru cele afirmate mai sus:
"Din capitala unei ţări dezbinate se vesteşte că şapte ostateci civili au fost executaţi cu titlul de represalii împotriva executării unui număr corespunzător de adversari politici suprimaţi în cealaltă jumătate a statului stăpânit de un regim advers"...
"Barbarii de odinioară îşi luau unii altora ostateci. Aceştia erau şi victimele virtuale care trebuiau să plătească mereu trădarea probabilă a contractanţilor de odinioară".
"A trebuit să se abată peste lume pacostea aşa-zisului război ideologic pentru ca mintea omului să-şi scormonească străfundurile de cruzime, pentru ca amintirea lui să tresară de bucuriile uitate ale supliciilor şi imaginaţia lui să se avânte în căutare de noi metode de a fi brutal şi laş".
Citind asemenea consideraţii, orice cititor - cât de puţin avizat - îşi dădea, desigur, seama că autorul se referea la situaţia din Franţa împărţită de nazişti într-o zonă ocupată şi alta pretins "liberă", dar la fel de înfeudată lor.
Calvarul lui Vinea a început, totuşi, mai târziu, atunci când în slova-i tipărită n-a mai putut utiliza "tertipuri" spre a-şi strecura câte-o idee subversivă, camulfând-o sub tot felul de pretexte şi recurgând chiar la divagaţii care, abordând temele actualităţii, să-şi râdă de constrân­gerile oficialităţii şi de "normativele" cenzurii.
încât, până la urmă, împins şi de o boală care începuse să-l supere tot mai rău, a trebuit să ceară "înţelegere" Comitetului Central al P.M.R. prin acest patetic memoriu, aflat printre hârtiile ce mi-au fost încredinţate de soţia sa:

"Către
Conducerea Comitetului Central al P.M.R.
Bucureşti
MEMORIU
Supun cele ce urmează Comitetului Central al P.M.R. în nădejdea că voi fi repus în situaţia de a putea servi în continuare literatura română, cauza democraţiei şi a păcii, aşa cum am făcut de-a lungul întregii mele cariere de scriitor şi de ziarist. Nu cer să fiu crezut pe cuvânt. Colecţiile publicaţiilor, arhivele oficiale şi puţinii martori supravieţuitori stau în sprijinul afirmaţiilor mele.
Recunosc, însă, cu acest prilej că am greşit când am aşteptat vreme de optsprezece ani să mi se facă dreptate numai în virtutea unei justiţii imanente care ar exista în firea lucrurilor omeneşti. Timpul şi vârsta nu-mi mai îngăduie astfel de experienţe şi amânări.

Pentru a nu intra în recapitulări autobiografice de amănunt, declar că am fost prezent la ceasul potrivit şi la locul datoriei la toate luptele şi campaniile organizate de mişcarea muncitorească şi în funcţie de scopul ei final. (Greva generală, grevele parţiale, apărarea celor arestaţi şi trimişi în judecata marţială, veştejirea atrocităţilor poliţieneşti, combaterea prigoanei). Mă refer la activitatea mea gazetărească între anii 1918-44, atât în publicaţiile create sau susţinute de mine (Facla, Chemarea, Luptătorul, Contimporanul, etc.) cât şi în cele cu care am colaborat întâmplător (Adevărul, Cuvântul Liber, Cuvântul, Dreptatea din 1927, Evenimentul, etc.). Am luat parte la Bucureşti şi Iaşi la campaniile, luptele şi încăierările Ligii Drepturilor Omului. Am participat la acţiunea de protest din 1933, am fost atacat, devastat şi rănit în 1936; am ţinut la dispoziţia conducerii muncitoreşti o rubrică permanentă, scrisă de Sahia, Ghempet şi alţii, am fost singurul conducător de ziar care până în 1940 (anul suspendării definitive) am publicat cu regularitate extrase politice din Pravda, Isvestia, Krasnaia Armia şi fragmente din literatura sovietică. Am dus la Facla campanie constantă contra hitlerismului, contra Axei Roma-Berlin şi în măsura posibilităţilor am continuat-o chiar şi după intrarea României în război, organizând cu concursul redacţiei sabotarea dispoziţiilor ministerului Propagandei şi ale cenzurii militare. Ca preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, ales şi reales în ciuda presiunilor guvernamentale între anii 1938-44, am ajutat pe colegii în suferinţă şi am contribuit în 1944 la salvarea miilor de vieţi din lagărul de la Tiraspol, precum şi a cetăţenilor din Cernăuţi.

După 23 august am refuzat ofertele de colaborare la presa socialistă, ţărănistă, liberală. Scopul meu era să fac să reapară Facla. Ostilitatea unui om politic foarte influent mi-a zădărnicit acest proiect, creind în jurul meu o atmosferă de suspiciune care cred că n-a fost risipită nici azi. în această situaţie a trebuit să lucrez ca ghipsar, hamal, magazioner şi "negru" literar, fiind omis (adică scos) de pe listele Uniunii Scriitorilor din 1950.

De abia prin 1955-56 mi-am putut câştiga existenţa ca traducător sub a mea semnătură".

De altfel şi cu ani înainte se văzuse nevoit să replice - şi tot cu obişnuita-i eleganţă - inepţiilor proferate de un ignorant şi răuvoitor. (Scrisoare nedatată, ca şi memoriul de mai sus - n.n.):

Domnule Director
într-unul din ultimele numere ale onoratului domniei-voastre ziar, au apărut câteva însemnări în privinţa mea, cu înţeles defăimător.
E vorba în acestea, nici mai mult nici mai puţin, decât de calitatea mea de agent al coloanei a cincea şi de doctrinar al nazismului în România.
Socot că vremurile sunt prea aspre (iniţial scrisese: triste - n.n.) pentru a împrăştia, printr-o discuţie de amănunt, trecătorul moment de ilaritate pe care negreşit trebuie să-l fi produs tipărirea acestor enormităţi.
Dar pentru că s-ar putea să existe oameni de bună-credinţă (şi în primul rând domnia-voastră) care să se fi lăsat impresionaţi, vă rog, în virtutea dreptului de apărare, să daţi găzduire acestei întâmpinări:
1) întreaga mea carieră de ziarist a fost o luptă grea şi neîntreruptă pentru libertate, pentru democraţie, pentru ridicarea muncitorilor şi plugarilor, pentru strângerea legăturilor cu Aliaţii de azi;
2) în tot timpul dictaturilor am luptat, prin toate mijloacele, şi cu totul în primele rânduri, împotriva opresiunii şi în sensul actului de la 23 august;
3) mai ales de la 1938 şi de la 1940 încoace am militat împotriva Axei, prin grai, prin scris şi prin faptă, în împrejurări cu totul grave şi cu un aport de jertfe şi servicii care întrec covârşitor activitatea multor epigoni. (Ultimele cinci cuvinte sunt tăiate în copia care ni s-a păstrat - n.n.).
4) toate acestea sunt adevăruri cunoscute de destulă lume. Se pot însă şi dovedi, în timp util, cu documente incontestabile, cu mărturii de mare autoritate, cu date certe, în vorbe şi în faptă.
Conştiinţa mea şi posesiunea precisă şi lucidă a tuturor acestor date mă pun în măsură, Domnule Director, de a primi cu linişte şi tăcere ieşirile câte unui pseudonim care, cu bună credinţă sau fără, răstălmăcind unele aparenţe şi mai ales ignorând realităţile profunde, îşi îngăduie, din când în când, să-mi adreseze lecţii sau înjurături. Fie zise acestea odată pentru totdeauna. Sunt şi eu o umbrelă pe care plouă de aproape treizeci de ani: ce importanţă prezintă câteva picături mai mult, câteva picături mai puţin?
Cu deosebită stimă,
Ion Vinea

în ultima parte a vieţii, Vinea a dorit mult să-şi vadă adunată în volum publicistica tocmai spre a evita afirmaţii inepte, lipsite de orice temei precum cele de mai sus. Căci, aşa cum se poate citi într-o notă olografă rămasă printre hârtiile lui: "Nu-mi recunosc decât vina că, după 23 august, în faţa ostilităţii pe care mi-au arătat-o unii rău-voitori, n-am luptat să mi se facă dreptate, ci am lăsat lucrul acesta pe seama timpului şi a împrejurărilor".
Atitudine care nu i-a fost deloc prielnică.

Iar când a hotărât să-şi facă, în fine, dreptate prezentân­du-se aşa cum a fost în faţa noii generaţii de cititori, s-a vădit a fi prea târziu. Apucase, însă, să lase o "Notă pentru a fi folosită într-o eventuală prefaţă", furişată în studiul introductiv la antologia de publicistică a lui Vinea pe care - după multe târguieli şi tergiversări - am izbutit s-o public abia la douăzeci de ani de la moartea lui (v. Săgeata şi arabescul, Ed. Minerva, 1984) şi numai cu condiţia să introduc în ea un număr de articole pe care el fusese silit să le scrie pentru "Glasul Patriei".

Pentru că şi în amintita Notă, menită să apară în regimul ceauşist, Ion Vinea strecurase, cu obişnuita-i subtilitate, urme ale permanentelor lui atacuri împotriva cenzurii, voind să arate, de pildă, noilor cititori:
"în această culegere de articole credem că am procurat Ťmostreť ale artei ziaristice, pe toată cromatica ei, care include deopotrivă atât obişnuitul articol de fond pe subiectul zilei, polemica făţişă şi leală, şarja violentă a pamfletarului, cât şi atacurile piezişe, săgeţile otrăvite ascunse sub florile de stil ale articolului pseudo-narativ, ale portretului ocazional şi ale perfidului Ťpoem în prozăť.

Prestigiul anumitor Ťgenuri înalteť putea fi folosit spre intimidarea câte unui cenzor mai nepregătit pentru meseria lui.

Scandalul, cu urmările lui rele, izbucnea abia a doua zi. Dar scopul fusese atins: articolul apăruse".

Acum, însă - şi după toate acestea - cred că, în ce mă priveşte, nu-mi mai rămâne decât să precizez că cele de mai sus nu s-au vrut, şi nici n-ar fi putut fi, un portret complet al omului sau o exegeză a operei celui ce a fost Ion Vinea, ci doar câteva date, câteva momente ce le pot întregi şi trebuiau salvate de la uitare.