Sub un titlu neispititor, însă trezind duioase analogii cu nevoinţa omenească, şi chemînd chiar anume delicateţe de fiinţe mici, de orice soi or fi ele, Casa şoarecilor, Saşa Pană strînge, în 1958, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, schiţele şi nuvelele lui Ion Călugăru din anii 1921-1947, rămase prin reviste. Un gest de recuperare postumă.

Prima jumătate e făcută din Schiţe fără umor, crochiuri care păstrează înţelesul cel mai propriu al schiţei, de linii care te marchează dintr-o figură, şi pe care poţi, abia apăsînd creionul pe hîrtie, oricînd să le reproduci. Portrete atinse de melancolie, cvasi-poeme, împletind cuvinte ciudate ("oltoan", "corcadîr", "irmiziu") cu amintiri trompe l'oeil, avînd prospeţimea înşelătoare a naturilor moarte. Din cînd în cînd, jocuri de cuvinte aducînd a filosofie neînţărcată de simţul comun: "Eu sînt puternic: slăbiciunea mea e puterea mea. Te am pe tine că nu mă gîndesc şi dragostea ta mă atinge. Dragostea ta ar fi recunoştinţă. Puternicii o urăsc." (p. 10) Gînduri care se destramă, firimituri de madlenă, punînd la cale o amintire vălurită. Nu toate frazele au înţeles, nu toate scenele au relief, fiindcă nu claritatea o caută Călugăru ci, dimpotrivă, aburul. Senzaţia amintirii, mai preţioasă decît încercarea, cu rost, a memoriei.

Între exerciţii lirice de tinereţe, împodobite cu toate nuanţele după care scotocesc, de obicei, începătorii, şi dialoguri vii, de meşter bun, schiţele fără umor sînt passe-partout-urile mahalalei, aşezată în ele cu tot tipicul, sordid şi, cîteodată, fraged, de lume dinainte de păcat, promisă, însă, lui. La coana Tecla, unde nimeresc într-o noapte amarnică doi liceeni, se consumă o scenă minimalistă, concentrată, între "dugheana-i închisă în as'noapte; dumnealui a murit!" şi nevoia, de-a face, totuşi, rost de bani, pentru cele cuvenite, creştineşte, stăpînului locului: "Dincolo... la profesoară-i... tare cald... Nu-i păcat!... Iadu tot ne arde, că tare păcătoase sîntem. Să-l îngropăm pe el măcar, cu cinste!..." (p. 22) O cuvioşenie peste smîrcuri, venind direct din lumea Ultimei emisiuni.

La judecata copiilor, rosturile mahalalei sînt goale-goluţe, cum a fugit Buiumaş din covata cu ierburi lecuitoare a maică-sii. Cînd Leib, vecinul, primeşte un covrig, pe care mama îl opreşte să-l dea "rîiosului", lui Buiumaş, al doilea prinde momentul să-şi răzbune. Cu o lecţie destul de şubredă despre pomană şi păcat, ţinută în aşa fel încît se-alege, prin învăluire, cu covrigul. Un copil ar fi găsit oricare alte mijloace. De aceea finalurile schiţelor descumpănesc, arătînd, zgîrcite în vorbe şi mai zgîrcite în fapte, o lume ieşită din fire.

Casa şoarecilor, schiţa omonimă cu volumul, e tot despre Buiumaş, scriitorul de răvaşe în limbi străine neamurilor de peste ţări. Ispitită de o posibilă moştenire de la un unchi din Japonia, "ţara oamenilor de alamă", mama lui Buiumaş îl duce la poştă, casa cu şobolani, să afle adresa presupusului nabab. "Studentul" ei, care ar fi trebuit să descurce afacerea, e hipnotizat de jocul şoarecilor pînă la leşin. O scenă.

Mahmud, tătăraşul spînzurat de un vişin, e un alt instantaneu dintr-o lume a durităţilor fireşti, unde vieţile sînt la fel de fragile ca şi casele, precare ca mahalaua. O spoială de veselie ascunde tristeţile de care nimeni n-are timp, fiindcă a supravieţui e mai important decît a înţelege. Şi lucrurile sînt povestite la fel de frust cum se şi întîmplă, cu o teribilă conştiinţă a urzelii, căreia altcîndva i se va da un sens: "rîvnim să se schimbe mereu, dar lăuntrul nostru păstrează neţărmurita lui dragoste pentru monoton, pentru vremea înceată şi sigură şi urăşte cruzimea nepotolită a veşniciei." (p. 36) Şmelche, negustorul evreu, ca bună parte din eroii micilor scenete, nu vinde nimic. E însuşi pierde-timp, un Mitică fără umor, lansîndu-şi tragicele calambururi printre oameni la care nu prind. Simili-absurde, poezii, în fond: "Căsuţa noastră - am crezut-o cînd am mai crescut - pricepea omeneşte. Am înţeles-o aceasta, tîrziu, cînd am ieşit întîiaşi dată pe prispă şi am coborît spre pîrîu, prin ulicioara care ne despărţea de conu Leon, vestit proxenet, care milostivea multă călicime, pe care o ţinea pe degeaba în casă. Aş fi jurat că pereţii boiţi verzi îmi pot răspunde. De aş fi întrebat un perete cum îl cheamă? mi-ar fi răspuns numele meu, ca să fie socotit copilul tatei." (p. 47) Din acelaşi glod...

Sfinţenia lui Veniamin Jidovul, prima dintre nuvele, e un vanitas vanitatum la fel de pripit, de crud ca şi lumea schiţelor, cu chefuri barbare, nepăsătoare de moarte, necuvincioase, trăind chinurile zadarnice ale clipei. Tîrgul unde nu s-a întîmplat nimic, dar toată lumea adastă, curioasă, după cîte o întîmplare, e cel din Firi neînţelese, unde doi marginali îşi inventează meritele pentru care alţii, odată, o să-i invidieze. Cu tempo de schiţă, nuvelele n-au aşezarea prozei de zile bune. Sînt doar idei aruncate, prinse într-o plasă nu foarte trainică de naraţiune. Pur şi simplu năzăriri, ca în Conflictul meu cu Portugalia. Potriviri aleatoare, peste care bate vînt de avangardă.

O bortă, un adăpost din subpămîntă, prin care fojgăie viaţa, nebăgată în seamă. O viaţă pentru care nimeni nu depune mărturie. Solidaritatea de poet, trăgînd dîră în mizeria comună, se îndură, în rînduri frînte, de oamenii ei necopţi, de poveştile ei amare.