Inima închide, deschide,
Cerul prăvălit pe trupul tău,
Cum sângele în vechi coride,
Şi Rugăciunea-n Dumnezeu.

Prin crăpături bântuie ochiul
Să dea la îngeri de mâncare,
Pământul umblă cu deochiul,
Sufletul bea rănile-amare.

Haotic, lung, văzul, auzul –
Cochetărie-a unei stele,
Şi părul, frate cu Talmudul –
Iesle unei flori printre ele!

*

Dezmoştenit mormânt, cuvântul,
Mustesc prin crengi simple ierbare,
Şi sufletul zgârâie frigul,
Retrage ochiul prin frunzare.

Acvarii-n care fulgii-s racle
Despăgubirilor primare,
Învaţă brusc dansul luminii,
Rămân colinzi prin felinare!

*

Copacii îşi sparg ferestrele,
capul, ziua le schimbă lenjeria.
Şi-ngheţul macină trufia.

*

Maria doarme,
violoncelul e autodidact.

*

Biserica nu se fereşte de lovituri,
ceaţa-i singura lumânare la
morţi şi vii. Preotul o trimite
la culcare. Dar ea se ascunde
fruct şi hram.
urmează încăierarea tăcerii.

*

Iarba încă-şi clăteşte buzele,
tot mai mult singurătatea-i
lenjeria ei sărăcăcioasă.
Vântu-i dezgroapă slăbiciunile!
Bruma îngroapă!

*

Azi e Duminică! Meniul
meu sărăcăcios, se tânguie
avarul!

*

Nu vrea lacrima să-mi spuie
Cât din suflet e-o cărare –
Pleoapă cerului ce-şi suie
Trupul prăvălit în mare.

Ea se-ntinde ca octavă,
Îmblânzind toiagul sfânt,
Precum sânii c-o octavă
Un sărut, mai jos, plăpând.

Şi se macină şi-ncinge
Ca un înger dat cu var,
Osie care deplânge
Inima, car mortuar!

Dacă tot nu vrea să-mi spună
Cât e dalbă ispăşire,
Rădăcină ce-şi adună
Fructele scoase din fire!

*

Şi frigul, custodele alfabetului.

*

De ochii lumii rup amurgul,
Şi îl dau hrană unui nor,
Picioarele încet să-mi spele,
Firave unghiuri de cocor.

Ce lăcomie-n crengi prăvale
Tămâia rănilor sorbind
Molcomul duh din lumânare –
Materie alunecând.

M-aţâţă umbrele răscoapte,
Să mut obârşia în trifoi
Noroc ce nu se face noapte,
Şi cer ce nu se varsă-n ploi!

*

E-o pierdere fără hotare
În mucul blând de lumânare,
Şi morţii-i trec pe subsuoară,
Şi viii mor pe-aceeaşi scară
A judecăţii, stea impară!
E-o mântuire şi-o cărare
Un muşuroi de îndurare!

*

Dară la ce bun să mai ştiu
Că-n sărut s-a făcut târziu?
C-o înviere nu-şi reia
Poveştile din carnea ta.

Lăcrimând în Semnul Crucii
Doamne, Te-am văzut la Schit.
Trei femei lipeau pe frunte
Golul minţii răvăşit,
Lăcrimând în Semnul Crucii
Doamne, Te-am văzut la Schit!

Retrăiam târziul firii
Lângă-un înger din altar,
Răstignită primăvara,
Zace-n duhul meu impar,
Retrăind târziul firii
Lângă-un înger din altar.

Eu strângeam în mână soarta,
Crăpăturile-i adânci,
Tu făceai din cer o roată
Prăbuşită printre stânci,
Când strângeam în mână soarta,
Crăpăturile-i adânci.

Ea mă căuta pe mine
Vers de-un spine pârjolit,
După Tine, Semn al Crucii,
Într-o lacrimă de Schit.
Ea s-a împlântat în mine
Cât sacru de pârjolit.

După Tine, Semn al Crucii
Dintr-o lacrimă de Schit.