Inima închide, deschide,
Cerul prăvălit pe trupul tău,
Cum sângele în vechi coride,
Şi Rugăciunea-n Dumnezeu.
Prin crăpături bântuie ochiul
Să dea la îngeri de mâncare,
Pământul umblă cu deochiul,
Sufletul bea rănile-amare.
Haotic, lung, văzul, auzul –
Cochetărie-a unei stele,
Şi părul, frate cu Talmudul –
Iesle unei flori printre ele!
*
Dezmoştenit mormânt, cuvântul,
Mustesc prin crengi simple ierbare,
Şi sufletul zgârâie frigul,
Retrage ochiul prin frunzare.
Acvarii-n care fulgii-s racle
Despăgubirilor primare,
Învaţă brusc dansul luminii,
Rămân colinzi prin felinare!
*
Copacii îşi sparg ferestrele,
capul, ziua le schimbă lenjeria.
Şi-ngheţul macină trufia.
*
Maria doarme,
violoncelul e autodidact.
*
Biserica nu se fereşte de lovituri,
ceaţa-i singura lumânare la
morţi şi vii. Preotul o trimite
la culcare. Dar ea se ascunde
fruct şi hram.
urmează încăierarea tăcerii.
*
Iarba încă-şi clăteşte buzele,
tot mai mult singurătatea-i
lenjeria ei sărăcăcioasă.
Vântu-i dezgroapă slăbiciunile!
Bruma îngroapă!
*
Azi e Duminică! Meniul
meu sărăcăcios, se tânguie
avarul!
*
Nu vrea lacrima să-mi spuie
Cât din suflet e-o cărare –
Pleoapă cerului ce-şi suie
Trupul prăvălit în mare.
Ea se-ntinde ca octavă,
Îmblânzind toiagul sfânt,
Precum sânii c-o octavă
Un sărut, mai jos, plăpând.
Şi se macină şi-ncinge
Ca un înger dat cu var,
Osie care deplânge
Inima, car mortuar!
Dacă tot nu vrea să-mi spună
Cât e dalbă ispăşire,
Rădăcină ce-şi adună
Fructele scoase din fire!
*
Şi frigul, custodele alfabetului.
*
De ochii lumii rup amurgul,
Şi îl dau hrană unui nor,
Picioarele încet să-mi spele,
Firave unghiuri de cocor.
Ce lăcomie-n crengi prăvale
Tămâia rănilor sorbind
Molcomul duh din lumânare –
Materie alunecând.
M-aţâţă umbrele răscoapte,
Să mut obârşia în trifoi
Noroc ce nu se face noapte,
Şi cer ce nu se varsă-n ploi!
*
E-o pierdere fără hotare
În mucul blând de lumânare,
Şi morţii-i trec pe subsuoară,
Şi viii mor pe-aceeaşi scară
A judecăţii, stea impară!
E-o mântuire şi-o cărare
Un muşuroi de îndurare!
*
Dară la ce bun să mai ştiu
Că-n sărut s-a făcut târziu?
C-o înviere nu-şi reia
Poveştile din carnea ta.
Lăcrimând în Semnul Crucii
Doamne, Te-am văzut la Schit.
Trei femei lipeau pe frunte
Golul minţii răvăşit,
Lăcrimând în Semnul Crucii
Doamne, Te-am văzut la Schit!
Retrăiam târziul firii
Lângă-un înger din altar,
Răstignită primăvara,
Zace-n duhul meu impar,
Retrăind târziul firii
Lângă-un înger din altar.
Eu strângeam în mână soarta,
Crăpăturile-i adânci,
Tu făceai din cer o roată
Prăbuşită printre stânci,
Când strângeam în mână soarta,
Crăpăturile-i adânci.
Ea mă căuta pe mine
Vers de-un spine pârjolit,
După Tine, Semn al Crucii,
Într-o lacrimă de Schit.
Ea s-a împlântat în mine
Cât sacru de pârjolit.
După Tine, Semn al Crucii
Dintr-o lacrimă de Schit.