După-amiază târzie de septembrie

Lumina care trece peste oraș
în după-amiaza aceasta târzie de septembrie
seamănă
cu o corabie ce înaintează încărcată cu lămâi și lavandă
pe apele Mării Egee.
Iar acolo, pe puntea ei, mai e cineva, un mort atât de
frumos,
pe care nimeni nu-l vede.

O, da, lumina e înmiresmată,
e veche și epică, plină de amintiri, de firide, de fantasme
și infinit melancolie secretă.
Iar eu stau ca pe punte în acest apus de septembrie,
uitat, invizibil, atât de frumos
și, oricât încerc, ochii nu pot să-i deschid,
nu mai pot.

Atunci, surprinzător, cineva îndepărtat se apropie,
apasă butonul unei telecomenzi
și închide ziua aceasta cu mine în ea,
o dată pentru totdeauna.


Om de nisip

De la un timp,
îmi vine tot mai greu
în săculețul trupului, vai, să mă țin:
atât de ușor
dau să mă risipesc, să mă destram,
parcă sub piele
de nisip aș fi
și-ar bate vântul.


Atunci

Zilele acelea s-au dovedit un dar al zeului,
căci prin ele pășeai tu, strălucind –
stea criptică trecând pe cerul nopții de vară,
mireasmă ieșită din crin depravată, inocentă și îmbătătoare,
perlă rostogolindu-se muzical, în vis,
pe străzile-n pantă ale orașului Efes….

Dacă voiam să nu te pierd,
atunci, atunci, atunci
ca un căpcăun trebuia să te înghit,
ca un bețiv tăria
trebuia să te beau până la ultima picătură.
Mi-ai fi ajuns în sânge,
mi-ai fi intrat în creier și în gânduri,
și-ai fi rămas acolo, țesută, vie.

O, cu tine miez de foc în mine,
astăzi aș fi altul.
Poate aș ține și eu cât ține fluviul
și m-aș vărsa în mare.
Iar inima mea n-ar mai fi
cum este astăzi
și cum sunt atâtea inimi, în jur -–
sparte, țăndări.

Spartă, țăndări.