Închizi fereasta. Şi zbori!

Sunt cu mine tot timpul, aievea este un cuvînt prea
neîncăpător, tot timpul este toată viaţa, aşa
cum stau la mesele lor cei cărora în altă parte le-ar fi urît,
vorbesc sau tac,
eu îi aud şi nu-i întreb nimic, ei ştiu să-mi răspundă
chiar şi atunci cînd din altă lume
li se arată lumea de aici din care ei lipsesc,

eu îi iubesc cu toate bunele şi relele lor,
aşa cum sunt cei care nu ştiu să ceară şi primesc
sau cum sunt cei care nu dau nimic şi au totul,

Dumnezeu e acolo şi aici
şi asta mă face să cred că ei sunt cu mine tot timpul,
apele lor sunt calde,
apele mele sunt reci,
în apele lor se scaldă toţi,
în apele mele doar eu,

şi atunci cînd nu se mai aude nimic,
din cascadele lor
apele scot gemete lungi pînă în inima pietrelor –

şi atunci, închid fereastra
şi zbor!

Vedenie

Dacă eşti încă bărbat, nu te uiţi în oglindă
înainte de a ieşi din casă, te uiţi pe fereastră şi
dacă vezi vreo femeie prin preajmă, n-o lăsa
să treacă fără să te uiţi prin ochii ei la tine,

vei fi fericit abia către zori, cînd ieşi din inima ta
şi intri în inima ei, aşa cum fac razele de soare
prin vitraliul catedralei de peste drum,
de acolo încolo e treaba ei, ţie
nu-ţi mai rămîne nimic de făcut, doar atît,
să nu uiţi să te întorci seara prin aceiaşi ochi
în inima ei, unde ea deretică
aşternutul lăsat plin de cute după o viaţă de somn
neliniştit în inima ta, acolo unde n-a fost nimeni
atît de fericit ca acum
trupul acesta mărunt în care-ţi aşezi toate
trupurile tale bătrîne
adunate în acest trup tînăr care se uită
pe fereastră şi nu vede nimic.

Urme

Peste urmele tale, urmele tale care lasă în urmă
urmele tale ale căror urme le urmăresc
urmele urmelor tale din care abia de se văd
ca sub palimpseste vagi urme ale cuvintelor scrise
ale căror urme vin de undeva de unde nu se mai
vede nicio urmă din care să se desprindă
alte urme care să geamă sub greutatea
urmelor tale care te poartă urmă cu urmă
pînă unde se vor pierde în urmele
pe care nu le va mai urmări nimeni,
aşa cum se întîmplă primăvara cu urmele
care se fac apă în firele de iarbă
peste care coasa va lăsa în urma ei
urma cosaşului care nu va şti că sub urmele
lui sunt alte urme, alte pajişti,
aşa cum sub urmele tale se ascund
urmele tale care au lăsat urme care
urmăresc urmele urmelor tale din care
cei ce vor şti să citească în palimpseste
vor găsi urma primului cuvînt scris
de la care a plecat următoarea urmă
pînă la ultima, care încă nu a lăsat
nicio urmă în urmă.

Femeia din cele două surori

Cînd era veselie în lume, cineva trebuia să caute într-o
scorbură la întîmplare pînă cînd scotea de acolo
pupăza plină de tencuiala cu care-şi păzea ouăle
mai ceva decît noi fericirea
devenită mult mai mică decît ouăle de prepeliţă
din punga pe care o ţineam ascunsă de ochii lacomi
ca stomacul vecinului care se uita în curtea noastră
ca la o comoară pentru care săpase de la naştere,

acum cînd este tristeţe, cel care ţine în mînă pupăza
este foarte fericit şi liber, ţopăie după alte
scorburi, pentru că lumea este plină de pupăze
prin tot felul de scorburi în cioatele
care nu mai lăstăresc, ci fac ciuperci necomestibile
la care rîvnesc doar proştii –

veselia şi tristeţea sunt două surori, le-am văzut
desenate pe toate gardurile,
seamănă atît de mult, încît dacă nu eşti atent
te poţi lua cu una dintre ele şi nu ştii
pînă la urmă ce se alege cu tine,
trebuie să fii foarte atent chiar din clipa cînd se ridică
gardurile, să vezi apoi cine le desenează
şi abia după aceea să ţi-o aduci acasă pe cea care trebuie,

dar de unde să ştii tu în clipa de faţă
unde se ridică un gard, ce haimana desenează pe ele
chipul femeii care orice-ar născoci
te-ar face fericit.

O altă lume e la fel cu asta

Ieşi în oraş şi nu ştii încotro s-o apuci, peste tot
sunt cîrciumi şi tu eşti obosit ca o scîndură
în care toată ziua s-au bătut cuie,
cum să intri aşa într-o biserică,
nu este sărbătoare,
nu mai eşti fericit să ajungi la o femeie pe care
o găseşti peste tot şi tu eşti obosit
ca o scîndură din care s-au scos toate cuiele bătute peste zi,
unul singur ţi-ar trebui, să o aşezi în el ca pe haină în cuier
şi s-o priveşti aşa
cum plouă, cum ninge, cum e soare,
cum e zi, cum e noapte,

apoi
o iei aiurea şi nu nimereşti nicăieri, unde
de fapt doreai să ajungi, stai ce stai acolo şi pînă
la urmă te hotărăşti să mai oboseşti un ceas, două
într-o bodegă în care nu intră nimeni,
stai cu el la masă, el se ridică şi pleacă,
iar tu priveşti în golul în care te arunci
ca într-un sicriu fără fund,

în zori te trezeşti în altă lume
şi o iei de la capăt.