Neutrino

Despre toate acestea poemul tău
ar fi putut să tacă dar uite
cum te ia târfa de viaţă la întrebări
într-o dimineaţă oarecare
când descoperi în oglindă
un chip ostenit amintind vag de tine.

Te recunoşti după semnul umbros
de sub ochiul stâng
un grăunte de lavă pietrificată
poate o lacrimă necăzută la timp
dintr-un plâns mult mai vechi
decât vaierul însuşi.

Ah dusă-i acum tinereţea
ca fetişcana blondă ce-o vezi
alergând despletită prin ploaie
cu sandalele în mână
numaidecât călcâiul ei străveziu
va scrie cu litere măiestre în pulberea
fină a înserării întreagă povestea.

Ce-ai făcut omule cu toţi aceşti ani
pe care ţi i-a dăruit pronia
în infinita ei mărinimie cum
ţi-ai parcelat hectarele de fericire
porţia de paradis hărăzită ţie
încă înainte de-a te naşte?

Atâtea nesperate daruri ale sorţii
în pripă iubiri scăpărând
ca iasca pe zăpadă ori arse
până la capăt scrum aurifer
în urna adâncă a inimii – semne
toate ale unui misterios alfabet
despre care stiharii vor tăcea totdeauna
loviţi parcă subit de amnezie.

Fericiţi cei senini prin vocaţie
fericiţi habotnicii din fire
ei mereu prosternaţi
în faţa părţii pline a paharului
zilnic alimentaţi cu utopia
iubirii vrăjmaşului.

Îi vezi călcând spăşiţi pragul
lăcaşelor sacre dar lesne
îşi leapădă iubirea de aproapele
când pe dealul mitropoliei
suie furgonul cu sfintele moaşte
când ţârcovnicii dau cep
butoaielor burduşite de agheasmă

se bulucesc în faţa ghişeelor dogmei
sărută altarul crucifixul patrafirul
îşi lasă amprenta buzelor pe foiţa
de argint a icoanelor ca o parafă
consfinţind noi contracte cu veşnicia.

Fericiţi cei deopotrivă împăcaţi
cu sine şi cu lumea doar ei vor zări
curcubeul nălucind peste zoaie
doar ei vor desluşi sonul harpelor cereşti
în zornăiala fanfarei municipale.

Fericiţi ei ca filosoful orb
ioan timiş palatinus zis văzduh
ce înainta zâmbind pe aleea
sanatoriului din moneasa
cu braţele întinse de parcă
pipăia lumina – cu braţele lui
ca două aripi ciunte resimţind
frisonul zborului iniţial.

Fericiţi ei ca furibundul ianus
cel ce lovit de năpaste lumeşti
îşi proiectează pe internet
secundul său chip duhovnicesc
implorându-l pe Hristos
să pogoare din tăriile blogosferei
spre a-i spăla lui lacrima limbută.

În ăst timp în iarmarocul
dindărătul bisericii popa şapcă
unde prostia rânjeşte
cu dinţi de armăsar
un sfânt e ucis zilnic cu pietre.

Despre toate acestea ai scris versuri
care acum se dezic de tine
ca fiii dezmoşteniţi renegându-şi tatăl
şase zile şi tot atâtea nopţi ai zăcut
în camera obscură a poemului
lungit pe scândura negeluită
a viziunii în ziua a şaptea
poemele au început să irumpă din tine
miriade de seminţe fosforescente
încolţindu-ţi pe buze instantaneu.

În zori aveai lăstari pe tâmple
iar către amiază în locul trupului tău
prin întunericul vâscos al odăii
ai zărit un arbore strălucitor
pe crengile lui razele foşneau arămiu
ca frunzele-n sarcofagele brumei.

Deveniseşi deodată infim
un vierme rozaceu ghemuit în carnea
translucidă mărului degerat
un molete paralizat de spaimă
adânc furişat în rânceda făină a uitării
un neutrino al cărui unic ochi lăcrima
tânjind şi el după lumina dumnezeiască.

Erai un biet fonem o silabă amărâtă
dintr-un text uriaş ce singur se scrie pe sine
erai în tine în acelaşi timp şi înafara ta
un ce indefinibil năruit în hăul
dintre larvă şi nimfă
întemniţat în carcasa oaselor tale cărunte
şi liber totdeodată ca un nenăscut
levitând deasupra imensului ocean amniotic
în aşteptarea celuilalt mileniu.