Anul furiei mele
68.
Eram la Paris, poate ieri, poate cu ani
în urmă, poate în vis
Poate la o terasă pe Boulevard Voltaire,
poate în faţă la Bataclan,
Poate undeva pe canal Ourque, la un bar,
poate singur, poate cu cineva,
La una din acele mese mici şi rotunde ce
te îndeamnă să îi atingi picioarele
Femeii de lângă tine, sau vecinei, sau
libertăţii, pur şi simplu, iar aerul
Nici nu avea consistenţă, fiind el plin numai
cu o indicibilă fericire
Pe care o răscolea doar vântul ce se juca
şi cu părul femeilor.
Eram în acea mulţime euforică ce trecea
sau se oprea să devore viaţa
În una din clipele pe care numai Parisul
ştie să le prindă în chihlimbarul
Misterioaselor sale seri ce se prelungesc
în noapte şi scot din suflet
Intuiţia împăcării tale cu propriul tău
destin, şi cu cei din jur, şi cu lumea.
Nici nu mă mir că invidioşii, imbecilii,
frustraţii, descreieraţii
Au venit să-i alunge pe toţi, să-i sperie,
să-i ucidă, să mă ucidă
Deşi nu eram acolo. Ei îşi urau viaţa lor,
şi doar moartea le era fericirea.
70.
Transilvanie, provincie metafizică
a patriei mele provinciale
În acest început de noiembrie vuieşte
desimea tăcerii tale
De dincolo de pădure, sub clopotele de aer
care-ţi îmbracă dealurile
Cu transparenţa eternităţii. Dar e
şi o palpabilă aşteptare, o indignare
Care-mi vorbeşte de umilirea ta. Te-au
schingiuit şi te-au deformat,
Şi-au lăsat fecalele lor de fier prin câmpiile
tale, pretutindeni şi-au aruncat
Furnalele şi haznalele lor şi rugina,
şi chimicalele şi deşeurile mortale
Şi urina lor ideologică, şi voma atâtor ruine
industriale, în nepăsarea lor.
Iar ticăloşii, fără să te cunoască,
te nesocotesc şi continuă să îţi fure
Fagii tăi seculari, şi-ţi alungă vietăţile
din pădure, de cerşesc pe la McDonald
La margine de oraşe. Şi îţi otrăvesc apele,
aerul, şi scormonesc pe sub oasele
Morţilor tăi aurul din vintrele tale. Iar
negustorii tăi lacomi te-ar vinde
Unor cete de gură-cască veniţi să se
holbeze la curul unor fantome pe care
Mintea lor tâmpă le trage în ţeapă ;
Transilvanie, du-te dincolo de pădure…
71.
Solstiţiul de iarnă, cumpănă a gerului,
lumină misterioasă
Ivită parcă din adâncul pământului,
prin nopţile scămoşate
În care omul tuşeşte, şi se strânge în el,
şi simte frigul în spate,
Iar peste drum o vrabie doarme
absorbită-n absenţa ei, sus pe casă.
Eu sosesc din partea cealaltă a lumii, unde
soarele încă străbate
Şi arde victorios în templele de piatră
pustii, din jungla cea deasă
A Yucatanului, unde cele trei roţi
ale timpului încă macină o melasă
Inexplicită, pentru zeii lor morţi în propriul
lor mister. Dar nenumărate
Întrebări îmi rămân fără de răspuns:
de ce viaţa i-a plictisit
Definitiv, încât şi-au părăsit templele,
cetăţile şi au dispărut
De parcă alunecând spre ceruri, pe lângă
solstiţiu, spre infinit ;
Aztecii, olmecii, toltecii, zapotecii,
mayaşii… însă umbra lor a crescut
Peste timp, în piatră, sculptată în cuarţ,
în obsidian şi în andezit,
Iar misteriosul şi imensul lor mesaj
se închide în sine mut.
72.
Mama postea pătimaş, cu o neclintită
încăpăţânare
despre care nici nu vorbea, doar bănuiai
că era nemâncată
de o zi sau de două, îndesa în acea foame
nearătată
un legământ personal cu cerurile; era
un fel de fervoare
în care singură îşi fixa luminile şi pedepsele,
ca o luptă înverşunată
împotriva propriei slăbiciuni. Să-i fi cerut,
oare, Domnul înfometare
când o durea sufletul? Se simţea din
toată curăţenia ei datoare
să le plătească divinelor taine ceva,
chiar nimic neavând ea de plată.
Iar foamea o ajuta să-şi aducă teafăr acasă
omul plecat la pădure,
să-şi vadă copiii sănătoşi şi întregi, întorşi
cu examene luate,
şi casa ferită de lucrările necuratului... Făcea
cruce peste prescure
şi peste noi. Iar acum doctorii veacului
nostru obez au descoperit
că s-ar putea salva societăţile îmbuibate
apucându-se de postit!
73.
Apăruse un mit despre un copil, şi era încă
un mit copil,
dar Herod bănuind că ar putea deveni
primejdia cea mai mare
care l-ar putea nimici, fără falange sau
legiuni, prin candoare,
cu forţa ocultă din nevinovăţia unui copil
devenit mit copil,
mai imprevizibil chiar decât acel mic copil,
întrucât şi mai mare
împreună va creşte puterea lor, mai
repede, şi chiar mai subtil
se va răspândi, iar valurile mulţimii iscate
de acest mit infantil
vor stârni furia mulţimilor şi îl vor şterge
apoi pe el de sub soare,
a ordonat incredibilul: (ca şi cum ai da
să opreşti cu săgeţi
marea ce năvăleşte spre tine, cum
se apucase şi altul s-o biciuiască);
şi a pus aşadar să fie ucişi toţi pruncii
de parte bărbătească
de a rămas multă vreme ţara îndoliată
şi fără băieţi.
Doar că destinul nu prea avea cu el treabă,
nu pe el îl viza,
ci doar istoria noastră: ea urâtă, frumoasă,
şi sacră începea!
74.
...de ce faci pe nebunul, cretinule?...
cu disperările tale nevertebrate
îmi striga restul meu de luciditate, devenit
singura mea iubită
care mă spăla, mă freca, mă pieptăna,
mă alinta şi chiar mă hrănea
de la o vreme, prin interminabilul tunel
al zilelor de decembrie;
pe unde mă simţeam eu călătorind,
în digestia timpului care prelucrează
proteinele, glucidele şi lipidele şi toate
sărurile din mine, iar eu la rîndu-mi
îndopam cu proteine şi lipide, glucide
şi săruri, şi cu nemestecatul meu eu
foamea infinită de pe acest circuit
al timpului. Cine eu? Cine eu?
Şi a început atunci să cadă din ceruri
ninsoarea deasă
ca o morfină a fantasmelor boreale,
ca o precipitaţie insonoră
a coşmarurilor ce vizitează polii magnetici
ai insomniei mele;
şi era ca un armistiţiu, ca un pansament alb
peste rănile oraşului
şi ca o amânare a unei urâţenii definitive,
ca o ezitare a cruzimilor
care prin aer îşi anunţă şuieratul, bălţile,
şi foamea lor imparabilă.
