Dinspre tine vin numai şoapte,
cu tine urcă în oraş amurgul,
un grai fără seamăn seamănă melodii,
că tot trupul îţi cîntă,
te-am văzut cum priveai trecătorii
ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,
cineva a povestit odată despre cum
apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de demult
în preajma ta
toate de aici
îşi găsesc apusul,
pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva
molatic,
şi întreg oraşul se înalţă,
încît se vede surîsul crîncen,
doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

*

Mişcările tale moi,
trupul în surdină

invită la înverşunate descrieri,
ţi-aş scoate zilele din trup,
ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,
să nu mai simt palpitul altei vieţi
prinse încă în memoria ta,
cînd mergi prin cameră, neatentă,
şi atingi cu gamba mobilele,
cu chipul încă prins în voluptate,
îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,
încet, ca o insinuare,
iar tu chiar prinzi privirea aceea
şi o depeni, şi te înfăşori cu ea,
atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic
nu ne mai desparte,
pînă cînd îmbrăţişarea noastră
nu mai lasă nici un loc
pentru moarte

*

În semiumbra camerei,
afară e după amiază,
toate clipele plutesc leneşe,
amintirile s-au retras,
în prezenţa tandră,
trupul tău destins
oferă pîine luminii

*

Amintirile cu tine
sunt animale blînde,
vizitînd prezentul
cu mii de ochi,
din acea noapte, cînd ai făcut să se nască
în adolescent
privirea de bărbat,
de atunci în inima mea
au început pregătirile pentru moarte,
trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă
a trupului meu
narcoze străvechi,
ştiu că nu am scăpare,
dar febra acelei nopţi de dragoste
poate fi urma unei ferocităţi
în care învierile alunecă fericite spre
moarte

*

Dacă ai fi plecat atunci,
s-ar fi prăbuşit zile peste zile,
aş fi văzut ce ar mai fi rămas
după ce, în disperare,
timpul
ar fi zidit ultima citadelă,
să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,

dar ai rămas
şi frumuseţea ta s-a hrănit
cu măştile pe care le ia fiecare clipă,
aparenţe care m-au sedus,
fără să-mi spună cineva
că aş umbla prin frumoase grădini,
ale unei călătorii, din care nici unul din noi,
pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,
ca să se împlinească
neştiutul pe care amîndoi îl purtăm
nu se ştie unde

*

Nu îmi vorbeşti, Doamne,
nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,
Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,
nu am nimic să Te cheme,
dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată
din începutul şi sfîrşitul
fiecărei zile,

stau în trufia rugăciunii
şi graiurile mele se prefac în cenuşi

*

Katia priveşte florile de maci
din grădina noastră sălbatică.

ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,
în oameni detracaţi

*

Pentru atîta viaţă, adunată în exploziile
dragostei, gîndeşte-te,
coapsele ei lenevite, după frenezii,
surîsurile obosite, ademenind,
sînii potoliţi, după febre mari,
pe un cîmp, noaptea,
ar fi nevoie de o la fel de puternică moarte,
ca să nu reînvie patima crudă,
dar ea va reveni, precum vor reveni şi
privirile ce vor să spună
că după ele nu mai urmează nimic

*

Cînd eşti pregătit pentru o singurătate
netrăită de nimeni pînă la tine,
nici măcar închipuită,
nici chiar egoismul tandru feroce al îndrăgostiţilor
nu o presupune,
nu mai e nimic de făcut,
vremea trăită se înghite pe sine,
chipurile se retrag,
călătoriile făcute ţi se înfăţişează ca fantasme ale altcuiva,
atunci poţi privi bestia în ochi,
fără teamă, fără cruţare

*

O noapte întreagă cu morţi dragi
mi te aduce, acum, fragilă
dintr-o primăvară îndepărtată,
tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd
noi ne celebram dragostea
într-o vreme brună,
asta se vedea pe toate chipurile,
iar tu, printre femei în negru şi plînsete
erai însăşi inocenţa derutată,
toţi te îmbrăţişau,
purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe
venită din scurte priviri spre cel mort,
era un april crud, strigat de exploziile
anotimpului.
Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale
de atunci
revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

*

Katiei

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce sîntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat,
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri,
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute,
şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată

*

Timpul, ştiai şi tu,
e doar mătase fărîmiţată
peste o voluptate feroce.

Eram blînzi ca sacrificaţii,
după ce au întrevăzut
liniştile fără sfîrşit