Asurzitoarele

Blândele obiceiuri ale omenirii au intrat în poezie
şi nu mai vreau să iasă: iată omul
stând pe piatra pragului, iată hornarul
lăsându-şi pămătuful să călătoarească
în susul şi-n josul hornului, iată cheia
cum se învârte în uşă şi face clic, clic,
iar apoi se furişează aproape singură în buzunar,
iat-o pe Maria spălând picioarele puiului de curcă
cu spirt de cireaşă, iată-i pe călătorii veniţi
cu trenul de seară în gara mică şi pe copilul olog
pe care-l poartă mama lui în desagă.
Pe deal se pregătesc pârâiaşele să vină la vale
şi zăpezile să se topească. Iată-mă pe mine
sărutând degetul mic pe care-l strecoară
Dona Verona printre gratiile părinteşti şi
iedul sărind coarda vântului
de dimineaţă! Pe straturi se pregătesc seminţele
să iasă din apele beznei, după ce
şi-au ţinut răsuflarea zile şi nopţi,
din moarte se întoarce mireasa lovită de trăsnet
şi toţi cei din jur ating poalele rochiei sale,
focul se opreşte la o dungă de fabrica de artificii,
prin ierburile scunde se strecoară crinii
prevestind sfârşitul amărăciunii, toate cele urâte
se vor schimba şi se vor albi.
Iată Vulturul Singur, pe scara cerului,
strigând: grăbiţi-vă, grăbiţi-vă şi rugaţi
pe Dumnezeu să dea cu fum în ascunzişurile morţii!
Până atunci, blândele obiceiuri ale oamenilor
dorm în pântecele poeziei, această Corabie Nebună
fără stăpân.

A se citi rar

Ca o torţă aprinsă aruncată din cer
de un duh echivoc, cade steaua în mare
şi trezeşte lumini, ridic privirea
şi nimic de pe boltă, nicio stea, nu pare a lipsi.
A fost numai fardul de pe faţa cometei
numai piatra ei arsă, un gest mineral
al forţelor negre care demult aşteaptă
să ne adunăm pe malul Roşiei Mări,
iar ele, la un semn, să despartă pentru noi apele
şi la mijlocul văii să le adune asupra noastră
spre a putea reîncepe istoria.

Şoc

Azi e atât de curată fereastra
încât n-o văd! Nimic nu poate trece prin ea
dar pe mine mă cuprinde frigul care mi se pare
că trece. E atât de curată încât juri că nu este acolo
şi-atunci pasărea care trece prin ea vine şi mă loveşte
şi mă însângerează, deşi doar în mintea mea vine.
Nimic nu mă mai poate apăra de ce-i înafară,
deşi nimic nu pătrunde până la mine.
Aştept noaptea, când întunericul
va reface ochiul sticlei, pătându-l,
şi dând minţii mele această veste.
Atunci mă voi întoarce la mine,
mă voi aşeza şi voi începe să scriu mai departe.

O zi de brumar

Aş putea împuşca în legitimă apărare
un criminal care îndreaptă arma spre mine,
fără să mai am timp să aflu
dacă nu-i locuit de-un nebun?
Da, aş putea!
Dar un scriitor pornograf nu, pe el nu,
nici pe zoofila versificatoare
ori pe vreun stindardian al sexului ca tortură!
Nu, niciodată! Ei trebuie să rămână vii
nemuritori şi singuri şi să se violeze între ei
până când Dumnezeu şi Diavolul
nu vor mai trece prin dreptul lor
cu pălăriile trase pe ochi.

A fost frumos

Când se crapă de ziuă prin crăpătura aceea
se întoarce sufletul în trup!
Cât pe ce să-mi pierd cumpătul,
plânge trupul zdrobit de-aşteptare,
a întrebat moartea de tine!
Sunt obosit, zice sufletul,
am umblat mult! şi dă să se culce
la umbra inimii, dar locul era ocupat
de inorogul băutor de sânge.
Sufletul meu nu s-a lăsat,
l-a alungat pe venetic
prin creştetul capului. Dus a fost!
După ce s-a odihnit sufletul
ne-am ridicat amândoi
şi am mers mai departe
până am ajuns la un om
care-şi stropea via, iar pe omul acela
l-am ajutat şi el ne-a răsplătit
cu mâncare şi ne-a dat un cireş
care s-a ţinut după noi ca un câine
iar din boabele lui dăruiam şi altora.
Iarna îl ascundeam sub cămaşă.
Fie să aveţi şi voi parte de o viaţă
ca asta!

Subapele

Goală moschea, goală biserica de sub ape,
domoli peştii care le trec pragul şi ajung până la altare
şi îşi văd acolo chipul într-o icoană.
Pietre şi ierburi stufoase, liniştea de apoi
prinsă în cleştile racilor şi întinsă ca o pânză
de pe un catafalc regesc!
Toate-s în aşteptare dar nu par
soarele şi luna îşi schimbă străjile şi nu lasă
întunericul să le cuprindă şi să le clatine.
La capătul câte unui veac o caretă de aur
trage în faţa celor două ziduri.
Din ea coboară Timpul, trimisul lui Dumnezeu,
şi le aduce într-un ştergărel câte ceva de ale gurii.
Un miros ameţitor de cafea, un abur sfânt
se răspândeşte peste mările fluviului.