Solitudine

Când nu mai am nimic să îmi spun,
când noaptea înghite parcarea,
canalele, străzile.
Când nu mai încap într-un corp foşnitor,
deprins să mă poarte prin locuri ce-mi par
dintr-o dată străine.
Când dau de o fereastră spre mare
şi-n ochiul ei spart
tot cerul se-nvolburează
asemenea unei rochii.
Când mă simt singură,
atât de singură-ncât,
dacă învârt o cheie în broască,
pot auzi cum liniştea se întoarce
pe cealaltă parte.

Cântec de slavă

Ca şi cum m-aş fi pricopsit
cu vreo boală.
Ceva nici cronic, nici fraged, nici nou,
o zgură ce se lipeşte, în timp,
de-organul din întunericul sternului.
Aleluia: mi-s emisferele pline
de mâini care scriu,
de încheieturile lor bine unse!
Tot mai multe sosesc,
tot mai multe se strâng,
în spaţiile din care alte lucruri s-au dus.
Într-atât sunt de pline de sărbătoare
zilele şi nopţile mele,
că îmi permit un pui de somn într-un colţ,
cât gândul se-ncheagă sub pâcla de frig,
ca un sac amniotic defect,
ca un boţ albicios
de salivă.

Crackers

Farfuria cu crackers, buretiera albastră,
şanţurile prin rumeguşul din
cutia cu hamsteri. Atât mai rămâne
când poezia dispare.
Noaptea din 2002, când am mers cu
trenul la mare şi unu, -n Ploieşti, a spart
geamul.
Iluzia că mintea mea-i un sertar
în care păstrez tot soiul de chestii.
Că mă pot camufla
în costumul de neopren, că întunericul ţine
cât număr de la unu la patru.
Că toate lucrurile sunt mai mici decât par,
atât de mici încât risc să le calc
din greşeală.

Cubitus

Să locuieşti într-un corp transparent,
în tine, cel alungat,
în tine, cel despre care
s-au auzit atâtea şi-atâtea.
Să sfidezi din reflex
echilibrul,
durerea,
extazul când cazi
prin plasa de raze
şi cubitusul îţi rămâne intact.
Să fii tu însuţi
cel se surpă în sine,
când întunericul îţi alunecă-n piept
ca o otravă cu acţiune treptată,
ca un cheag vechi,
netratat,
în timpul migrării
din sânge spre creier.

Arca

Cine ştie ce s-ar putea întâmpla,
ce fel de urgie m-ar putea înveli,
ce gaură m-ar putea inhala.
Suntem prea mulţi şi, oricum,
s-a cam dus mireasma salvării:
o simplă arcă nu face faţă
unui mare potop.
Sunt o grămadă de lucruri adânci –
însăşi inima mea-i mai adâncă
decât orice apă.
Şi totuşi, îngerul meu e prea neted,
îngerul meu e strâmb şi e mut
şi-atât de neajutorat şi de negru
încât, când îl chem,
mă podidesc lacrimile.

Picaj

Refrenul de glorie:
când mă trezesc cu faţa în pernă,
când frigul începe să-şi mişte colţii electrici.
Zbaterea sub lama unui cer nevăzut,
îngerul din dreptul ferestrei.
Un cântec aproape roşu,
aproape verde,
aproape oranj,
secunda în care m-opresc la baza scării rulante
şi-o ploaie de pietre sau, poate, de oameni
se-ndepărtează de mine.
Lumina dintre oglindă şi pat –
o linişte dezosată de orice durere,
un fel de curăţare sinaptică
în mai puţin de douăzeci de minute.
Senzaţia că o masă de abur
îmi alunecă pe trahee.
Lentoarea de după: mirosul
de tutun şi cafea,
un copil pixelat călărind curajos
tricicleta de plastic.