Leopoldo de Luis

Pe mâine

„Pe mâine”, spui. Şi „mâine”-acesta-adastă
La nesfârşit, o casă-ntrezărită
În beznă şi-o femeie adormită
Ce nu îţi va deschide-a ei fereastră.

„Pe mâine”, spui. Să fie cu noroc.
Vezi peste hău o punte aninată,
Şi chiar de-i barca-n mlaştină-nglodată,
Cuvintele de rame-or ţine loc.

„Pe mâine”, spui. Nădejdea mă ajută
Opreliştea s-o trec neabătut
În marginea tăcerii aşternută.

„Pe mâine”, spui. Prea bine. Te sărut
Trufaş, încredinţat că sărutarea
Va birui şi moartea, şi uitarea.

Privire aţintită

Priveşti. Priveşti. Privirea-ţi aţinteşti
Şi ţi-o cufunzi în lucruri. Eşti privire
Ce se îneacă în adânc de fire.
Mâl greu în apa timpului tu eşti.

Şi-e sufletul ciorchine tescuit.
Şi-s aripile inimii tăiate.
Aprinse clipe-n ţăndări sunt schimbate
şi scrum. Şi-e visul dulce mistuit.

Când lung priveşti, când răspicat priveşti,
Când altceva nu eşti, tu ia aminte,
Decât privirea ce ţi-o aţinteşti

La lucruri, la asprimea lor, cuminte,
Vei înţelege că-ai încremenit;
Eşti stei de piatră neînsufleţit.

Obsesie

Când recitesc în gând câte-o poemă,
Nu ştiu de-am scris-o eu şi mi se pare
Ermetică, aridă, îngăimare
De noimă văduvită, anatemă.

Un osândit mă socotesc şi cred
Că vorbele-mi fiinţe sunt ciudate:
Bărbaţi chirciţi, femei încovoiate
Ce vor să mă ucidă. Se reped

De pe birou la mine, dintre file,
Mă împresoară, mintea-mi răvăşesc
Ca-ntr-un coşmar şi spaimele-mi sporesc.

Împotriviri, proteste-s inutile.
Deodată, însă, vorbele se leagă.
Abia atunci poema se încheagă.

Blas de Otero

Orbeşte

Fiindcă trupul ţi-l doresc orbeşte
Şi-n chipul tău mă pierd şi-l proslăvesc,
Fiindcă-n jar şi friguri mă topesc
Şi lanţul greu al mortii-l port prosteşte,

Cu sârguinţă şi încrâncenare
Îţi sorb iubirea, noaptea ta o sorb
Cu-ncrâncenare, Doamne, negrul corb
Îmi soarbe moartea lentă. Cu răbdare.

Fiindcă-ntruna trupul ţi-l doresc,
Fiindcă-n hăul de nimicnicie
Mă prăbuşesc, şi noaptea ta mă-mbie,

Şi vreau să mor şi veşnic să trăiesc
În trupul tău. Dorinţă, boală grea.
E tot ce vei găsi la moartea mea.

Antonio Garmendia

Vârstă

Ce adăpost ai? Unde ţi-e sălaşul?
La geamul tău privirea minţii cată
Cu jind să-ţi vadă mâna delicată
Că-i dai un semn. Vai, unde mi-e curajul?

În miezul verii inima se-aprinde,
Dar pasul, şovăielnic, se opreşte
Cărarea negăsind. Se tânguieşte
Zadarnic, deznădejdea o cuprinde.

E ceas târziu de noapte. Tot mai greu
Şi mai târziu e-n stearpa mea viaţă.
Se-afundă şi se-ntunecă mereu.

Vremelnic, tu, domniţa mea semeaţă,
Odihnă afli în palat domnesc.
Eu, rebegit, în beznă rătăcesc.

José Hierro

Viaţă

La urma urmei, totu-a fost nimic,
Deşi fusese-n zorii zilei tot.
Acum, când praful s-a ales de tot,
Am înţeles că totu-a fost nimic.

Strig: „Tot!”. Ecoul îl aud: „Nimic!”
De strig: „Nimic!”, răspunsul vine: „Tot!”
Acuma ştiu: nimicnicie-i tot,
Cenuşă-i tot, e pulbere, nimic.

Nimic nu se alege din nimic.
(O-nchipuire-i ce credeam că-i tot;
La urma urmei, nu a fost nimic.)

Nimicnicie-i totul, şi nimic
Nu dăinuie, se ofileşte tot.
Din tot ce-a fost n-a mai rămas nimic.

În româneşte de Andrei Ionescu