Volumul de versuri semnat de Passionaria Stoicescu, Autoprtret cu capul înfrunzit, se bazează pe un exercitiu anume al rutinei. Conventională, poezia e săracă în lirism, mesajul e trucat de mania versificării. Gîndindu-se să scrie o poezie care place, Passionaria Stoicescu scrie o poezie a momentului, ea aruncă mănusa constientă de un risc căruia nu-i estimează totusi extensia. Ceea ce dă impresia de abilitate poetică nu e decît un travaliu al limbajului. Sperînd să surprindă ciclicitatea fenomenelor poeta trage cuvintele de păr, exercitiu care-si găseste un deznodămînt "fericit" în interiorul aceluiasi poem. În Fericită ă nefericită poeta se dă de gol ("Din toate evidentele-ntinate numai albul nu poate fi demonstrat"), este speriată si foarte timidă, speră ca acest lucru să nu se cunoască si lansează mesaje scrise care sînt doar simple mesaje ale generozitătii fată de poezie. Din generozitatea personală fată de poezie Passionaria Stoicescu speră să facă obiectul unui studiu poetic, acesta fiind mai degrabă rolul acestui volum de versuri.
Poeta îl invită pe cititor să participe la facerea poeziei, dar raporturile ei cu poezia sînt regizate în asa fel încît, datorită vinovătiei pe care ea declară că o simte textul, să fie eliminat orice interes subiectiv. Siguranta de sine a poetei este pur conjuncturală, contextul poetic nu mizează pe factorul calitativ al sensibilitătii asa cum prea direct forma poemelor ne invită să credem, ci pe acumularea uriasă de imagini si obiecte pe care gestul eroic al poetei le parodiază pînă la exces: "Iarba m-a trădat/ a răsărit pe dalele Casei Scînteii la etajul sapte... Soarele m-a trădat/ a luminat deopotrivă gunoaiele si zăpada".
Efectul e lugubru cel mai adesea si poeta se teme de esec, autoportretul femeii ("Atît de muncită (...)/ jupuite în carne îi sunt degetele ă/ spălătoresele degete în apa amestecată cu lacrimi/ si albind rufele murdare ale istoriei") sochează prin franchete autoarea riscîndu-si tot talentul discursiv pe o singură carte. În dorinta de a-si afirma talentul, poeta combină registrul banalului cu registrul eroicului, din atitudini cotidiene formează o lume în miscare cel mai adesea nivelul de familiarizare cu publicul fiind gresit înteles. Efectul scontat e cel al citirii cărtii pe nerăsuflate, fără a lăsa însă cititorului prilejul unui discernămînt. Din arta combinării imaginilor, Passionaria Stoicescu îsi face propria carte de vizită lăsînd în schimb pe seama cititorului o poezie care nu spune mare lucru. Eul poetic e puternic alterat de dorinta inovării cu orice pret si înscrie experienta lexicală în sfera dialogului începătorului cu lumea. Căci doar asa pot fi întelese aceste versificări banale, cu tîlc la final, care speculează teama sau neîncrederea cititorului în propria-i experientă pe tărîmul poeziei: "Aseară fiindcă luna părea un sis curbat/ am vrut să fiu tigancă să-ti cer tot ce ti-am dat:/ c-o gură să te blestem cu alta să te-alint/ să-mi schimb salba de aur pe una de argint.../ stingîndu-mă de flăcări amarnic să iei foc/ si nimenea salvare să nu ne dea si crez,/ să ardem ca lumina de dincolo de miez..." (Să ardem ca lumina)
Passionaria Stoicescu, Autoportret cu capul înfrunzit, Ed. Albatros, 1998, 134 pag.
