Am participat şi eu, alături de Nicolae Manolescu,
Gabriel Chifu, Horia Gârbea şi Aurel Maria
Baros, la Zilele revistei Familia, puse, de data
aceasta, sub semnul celor 150 de ani care
s-au scurs de la debutul lui Mihai Eminescu
în paginile revistei. Deşi nu sunt amator de deplasări,
doream să-i revăd pe colegii din redacţia şi din
cercul Familiei şi, de asemenea, să asist la Ofensiva
debutanţilor. Adică, profitând de inspirata iniţiativă
a organizatorilor – care, pentru a rememora debutul
lui Eminescu, au invitat la Oradea câţiva dintre
cei mai promiţători debutanţi din literatura de azi
–, să îi văd şi să îi ascult pe cei care aspiră să fie
ziua de mâine a poeziei noastre.
La drept vorbind, deşi sunt şi voi rămâne şi
pe viitor absent din mediile de socializare (care,
înţeleg, sunt un vehicul predilect al viitorilor poeţi),
nu mă aflam, înainte de a ajunge la Oradea,
într-o totală ignoranţă cu privire la invitaţii lui
Ioan Moldovan şi Traian Ştef. Pe Medeea Iancu,
pe Ioana Şerban şi pe Robert G. Elekes îi
citisem deja în volum, iar debutului lui Vlad A.
Gheorghiu îi consacrasem chiar o cronică, inclusă,
cu minime modificări, în volumul meuPoeţi români
de azi (I). De asemenea, pe Robert G. Elekes îl
ascultasem la Botoşani, după decernarea Premiului
Opera Prima, şi-mi făcuse o bună impresie, iar
pe Ioana Şerban o cunoscusem chiar în redacţia
României literare. În fine, nu cred nici în clişeul
„literaturii noi”, pentru care criticului i-ar
trebui antene speciale, spre a o putea înţelege:
de când e lumea, nu există decât literatură
bună şi literatură proastă, iar cine o înţelege pe
cea „veche” o înţelege şi pe cea „nouă”.
Prin urmare, doream de la întâlnirea orădeană
ceva mai mult decât un recital de poezie. Doream,
mai ales, să îi aud vorbind pe tineri despre poezia
lor şi, în caz că aşa ceva există, despre generaţia
lor. Nu cea biologică, a experienţelor personale:
aceasta există cu certitudine. Ci generaţia de
creaţie, cea care îşi propune (şi reuşeşte) să schimbe
codul literar.
Aşa cum a scris, săptămâna trecută, şi Nicolae
Manolescu, aşteptările participanţilor la Zilele
revistei Familia au fost răsplătite. Tinerii scriitori
sunt talentaţi, färă discuţie, şi au un real devotament
faţă de literatură. Insurgenţa lor e de preferat
apatiei generalizate din societatea noastră. Am
stat de vorbă destul de mult cu câţiva dintre ei,
târziu în noapte, şi am constatat, totodată, că
nu lipsesc nici punţile de înţelegere.
Totuşi, am remarcat un aspect care ar
trebui să îi pună pe gânduri, în primul rând, pe
ei, pe cei care bat la porţile afirmării. Cu excepţiile
de rigoare, tinerilor scriitori de azi se pare că le
lipseşte cu desăvârşire cultura umanistă. Aceasta
nu înseamnă – atenţie! – că nu au nici un fel de
cultură. Dimpotrivă, au o foarte extinsă cultură
pop, dar, chiar şi aceasta, strict pe palierul
contemporan. Nu au văzut Casablanca, dar
sunt convinşi că Transformers e un film bun.
Nu au ascultat Beatles, dar li se pare că Tudor
Chirilă e un talent. Nu i-au văzut pe John Lennon
şi Yoko Ono pozând goi în faţa lumii întregi, dar
cred cu tărie că dezbrăcarea unui poet într-un
biet amfiteatru, într-o societate a nudităţii şi
pornografiei (şi la peste patru decenii şi jumătate
după gestul lui Lennon), înseamnă altceva
decât o fleşcăită tautologie.
Absenţa culturii umaniste nu îi ajutä pe tinerii
poeţi nici să îşi aleagă modelele, nici să înţeleagă
receptarea critică. Orice s-ar spune, modelele
contează, în literatură ca şi oriunde altundeva,
iar critica reprezintă nu numai unica instanţă
de validare a actului artistic, ci şi singurul partener
adevărat (pentru că dezinteresat) al artistului
pe drumul căutării de sine.
Cu alte cuvinte, se poate învăţa ceva şi din
Topârceanu, dar cu condiţia să ştii ce cauţi în
opera sa: măiestrie prozodică, ironie, un anume
mod de raportare la referentul livresc. Dacă, însă,
îl urmezi în metafizica sa (absentă), vei ajunge să
scrii ca Topârceanu, la aproape un secol după
el, ceea ce e catastrofal. Modelele nu trebuie doar
urmate, ci şi, dacă se poate, depăşite. De aceea,
doar modelele mari contează, căci depăşirea
mediocrilor nu duce decât tot la mediocritate. Nu
revoluţionezi nimic, dacă-l depăşeşti pe Vasile
Militaru.
Mi s-a părut stranie şi naivitatea cu care tinerii
au căzut în plasa unor guru de provincie şi au
ajuns să creadă că există un complot – al „bătrânilor”,
al criticii, nici nu mai are importanţă al cui –, menit
să îi reducă la tăcere, prin refuzul receptării critice.
E-n regulă să fii de stânga, mai ales la tinereţe,
dar nu e deloc în regulă să nu înţelegi lumea în
care trăieşti. Piaţa literară românească actuală
este o piaţă liberă, în care coexistă şi se concurează
mii de cărţi, scrise de autori de toate vârstele şi
orientările. Nu mai este posibilă, ca în comunism,
stabilirea unei directive prin care critica să se
ocupe cu predilecţie de o vârstă sau alta. Criticii
citesc ce vor, iar singurul argument la care tinerii
pot recurge, spre a capta atenţia lor, este propria
valoare.
Nici soluţia la care recurg deocamdată (şi
anume, să scrie numai ei despre ei, exclusiv
ditirambic, fără spirit critic şi ignorând tot
restul literaturii) nu le poate aduce nimic bun,
şi în nici un caz consacrarea. Criticii care ştii
dinainte ce vor scrie, doar văzând despre cine
scriu, nu au nici o credibilitate şi nu pot
consacra pe nimeni, oricât ar fi de activi pe Facebook.
Nici nu sunt critici, de fapt. Ci, cel mult, geambaşi
literari, care-şi construiesc cariere cât se poate
de lucrative pe seama poeţilor despre care
scriu. De care nu se alege nimic, dacă iau ditirambii
fără acoperire drept critică adevărată.
E o iluzie, cum spunea Nicolae Manolescu,
că lumea începe cu noi. Experienţele personale
sunt incontestabile, dar literatura nu înseamnă
experienţe personale, ci texte. Iar textul, ca să
existe, la rândul lui, are nevoie de cititor, deci, de
inteligibilitate. În istoria literaturii, prin urmare,
nu există nici revoluţii absolute, nici avangarde
care să nu se clasicizeze. Cultura umanistă nu e
un moft, ci o resursă care îi permite scriitorului
să supravieţuiască modei, reinventându-se. Şi să
transforme generaţia biologică într-o generaţie
de creaţie, schimbând modul în care se scrie şi
se citeşte literatura.
Ceea ce, deocamdată, tinerii noştri scriitori,
talentaţi şi dezinvolţi, nu fac. Seara petrecută
cu ei, ca şi textele lor mi-au reamintit (plăcut,
recunosc) de vetuştii anii ‘80, ai tinereţii mele.
Se poate scrie literatură bună şi fără a inova,
desigur. Însă, atunci, reproşurile la adresa criticii
care, chipurile, „nu înţelege” sunt complet
nejustificate.