Mai mare dragul ce obiect a rezultat din colaborarea Elenei Vlădăreanu cu Dan Perjovschi! Un titlu provocator securizant (spaţiu privat. a handbook), patruzeci şi ceva de poeme cu teză, treizeci şi trei de ilustraţii în marginea textelor, o copertă de un alb intact, fără nici o nuanţă în plus. Bunul gust se simte ca acasă aici. N-aş fi crezut-o pe autoare capabilă de un asemenea devotament vizavi de un proiect literar de anvergură. Cu atât mai mult cu cât critica s-a grăbit să o acrediteze în primul rând ca insurgentă, găsind foarte rar cuvinte de laudă pentru merite ceva mai terestre, cum e de pildă adecvarea la metodă. I-am recitit, în consecinţă, toate cărţile, inclusiv pe aceea din 2001 (din confesiunile distinsei doamne m.), editată underground şi considerată debut neoficial. Ce m-a frapat a fost tocmai grija susţinută pentru un program sistemic. Nici unul din volumele Elenei Vlădăreanu nu reprezintă o simplă culegere de poeme disparate. Şi nici, ca la alţii, o asamblare forţată de cicluri. (O situaţie similară în poezia ultimilor ani e cea a lui Teodor Dună, care nu se dezminte pe sine de la un capăt la altul al Catafaziilor sale.)
Nu ştiu cât de în serios ar trebui să luăm mesajul spaţiului acestuia privat. În întregul lui, volumul e o luptă pentru privilegiul intimităţii. Permanent invadată, aceasta din urmă, de tot ce înseamnă public şi, mai ales, publicitar. Fire impulsivă, Elenei Vlădăreanu nu-i displace totuşi un asemenea asediu, aşa încât e continuu atentă la el, dinăuntru şi dinafară. Îl vede ca pe-o legitimă apărare, dar şi ca pe un extrem de diplomatic joc de şah. La un astfel de relativism trebuie să fi contribuit şi umorul cerebral al lui Perjovschi, ale cărui desene joacă nu o dată rolul de osciloscop: când tonul versurilor se ridică, liniile devin frânte şi haotice. Altminteri, sunt absolut conforme cu stilistica artistului, rafinat înţelegătoare şi în fond calofilă.
Sigur, chiar folosită în contrapunct, formula militantă există. Elena Vlădăreanu spune răspicat şi ce are de spus, şi ce are numai de sugerat. Şi de obicei o face cu o voce pe care nu se sfieşte să arate că o detestă, cu vocea publică adică, singura la care, prin forţa lucrurilor, are acces. (Cealaltă, interioară şi vibrantă, nu e implicată în redactare. Sensibilitatea acesteia e reală, dar impalpabilă. Iată încă o dovadă a invaziei la care mă refeream mai sus.) Câte din sursele pe care, cu francheţe, Elena Vlădăreanu le indică într-o notă finală sunt oare preluate necritic? Ce au în comun Jamie Oliver, cataloagele Ikea, presa cotidiană, revistele glossy, documentarele postului TV Antena 3, vorbele de duh ale celebrităţilor mai mici sau mai mari şi inscripţiile stradale din Capitală? Ce au în comun, vreau să zic, din punctul de vedere al unei poete intransigente cum e Elena Vlădăreanu?
E de presupus că pe cele mai multe din aceste referinţe nu le ţine la mare preţ. Greu de spus însă pe care exact. Ambiguitatea aceasta garantează prezenţa poeziei (pe care unii purişti ar putea-o pune la îndoială în virtutea unor obişnuinţe de lectură) în spaţiu privat. Multe texte îşi trag expresivitatea din sound-ul de prospect: "eu am 27 de ani 1,57 m 55 kg. el are 29 de ani 1,70 m/ 65 kg. o să murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem/ 9 şanse din 100 să murim anual până atunci, el din/ cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân.// ne-am cunoscut în urmă cu trei ani şi ne-am mutat împreună pentru a nu agrava situaţia imo-/ biliară, şi aşa precară, din bucureşti. suntem căsătoriţi în proporţie de 8,8 % şi vom divorţa cu siguranţă între/ 30 şi 34 de ani, aşa cum se va întâmpla şi cu ceilalţi/ prieteni ai noştri căsătoriţi.// eu folosesc de cinci ori mai puţine deodorante decât/ englezoaicele, de trei ori mai puţine decât nemţoai-/ cele, de două ori mai puţine decât unguroaicele. fac/ sex de 2,5 ori pe săptămână. el, de 4,08 ori./ cultural clash/ avem 0,009 copii. 75 de procente din ei sunt apă." (pag. 10)
Statisticile sunt numai aparente. Ultimul vers de pe aceeaşi pagină e cât se poate de tranşant şi de semnificativ pentru raportul dintre personal şi pauşal: "încrederea în noi înşine şi în ţara noastră este egală/ cu zero." Zero şi-atât. Fără rest şi fără speranţă. Citatul e numai bun pentru a măsura gradul de disimulare al discursului. Pentru că, atât cât inovează, volumul acesta inovează în materie de discurs. În sine, scepticismul politic nu e nou în poezia Elenei Vlădăreanu. (Stau mărturie părţi consistente din Fisuri ori din europa. zece cântece funerare.) În schimb, plierea pe o retorică anchilozată, da. Abia în urma acestei neaşteptate coabitări se naşte aici tensiunea: din ironia corozivă, din mecanica rutinei, din constrângerea autenticităţii, din jargonul comportamental, din, în sfârşit, privaţiunile de limbaj (putem interpreta titlul şi aşa, în termeni de suprimare).
Tocmai de aceea, atunci când îşi pune întrebări, Elena Vlădăreanu e departe de a fi, emoţional şi emfatic, interogativă. Poemul o vizează pe ea mai puţin decât îi vizează imaginea. Punctuaţia spune totul: "până când voi fi o tânără reprezentantă a poeziei române./ până când voi continua să scriu poezii oribil de feminine,/ să fiu uncool şi unsexy./ la 35 de ani ce se va scrie după elena vlădăreanu virgulă./ unde îmi este umorul. cum stau cu networkingul./ corespondez cu un jurnalist austriac/ cu un artist plastic berlinez/ cu un autor mexican de haikuuri care trăieşte la praga/ - oare asta contează mai mult? -/ cu câţiva intelectuali albanezi/ dar asta chiar nu se pune./ de ce dorm atunci pe o ureche./ mă zbat suficient ca literatura mea să fie tradusă./ este mai bună engleza mea după o săptămână de new york./ am început să scriu la cartea secolului./ am aplicat pentru granturi am făcut rost de recomandări/ am un cv impresionant/ am înţeles regulile jocului cum stau cu diplomaţia/ cât de des este afişat numele meu pe google/ şi pe câte pagini în engleză.// până la urmă eu nu sunt decât o fată cuminte./ port cu mine un tacâm de intenţii scriitoriceşti." (pag. 61)
Aşa stând lucrurile, volumul are de înfruntat un pericol major. Coerent ideatic, scăderile lui valorice sunt imediat amendabile drept curată ideologie. Practic, în spaţiu privat nu există (nici nu pot exista) scuza poemelor de legătură. Ce li se permite altor autori, nu i se admite Elenei Vlădăreanu. Slalomul celorlalţi (cu decelerări prudente şi necesare, cu inflexiuni şi pauze de respiraţie) n-are ce căuta în mersul pe sârmă impus aici. Iată de ce un text ca acesta e pur şi simplu slab: "Odihna din timpul nopţii este cea mai bună metodă/ de a creşte capacitatea memoriei.// Dormi o treime din viaţă. M-am gândit la asta: cum/ te pot ajuta să te odihneşti mai bine.// Dormi pe o parte. Ai 172 cm înălţime şi cântăreşti 73 kg. }i-e cald în timp ce dormi.// Dormi pe spate. Ai 157 cm înălţime şi cântăreşti 58 kg. De obicei ţi-e frig noaptea.// Dormi pe spate. Ai 178 cm înălţime şi cântăreşti/ 87 kg. De obicei ţi-e frig noaptea.// Dormi pe o parte. Ai 188 cm înălţime şi cântăreşti/ 79 kg. Ai umeri laţi. }i-e frig de obicei.// Pentru un somn mai liniştit. Pentru o viaţă mai/ confortabilă." (pag. 18)
Ca să nu mai spun de bucăţile oarecum corecte politic, care, deşi tuşante, au un prea accentuat impuls melodramatic. Multe din acestea sunt pledoarii jucate pentru o siluetă perfectă, pe care tocmai abundenţa (era să scriu: obezitatea) le face deficitare. Găsim şi câteva aluzii ecologiste, probabil concepute în aceeaşi logică inversă prin care sunt denunţate, în spaţiu privat, stereotipiile de tot felul. Problematic mi se pare însă că, din numeroasele bętes noires pe care Elena Vlădăreanu le ia la ochi, nu toate-s chiar aşa de negre. Sau, cel puţin, autoarea nu reuşeşte să le înnegrească destul de uniform.
Dacă n-ar fi avut substrat doctrinar egalitarist, ce frumos ar fi fost, de pildă, un poem ca product description: "aparţin etniei rome./ am 25 de ani. nu am slujbă. nu am casă. nu am studii./ ştiu să citesc. pot să mă iscălesc./ mă declar clinic sănătoasă./ declar pe propria răspundere că nu am practicat niciodată/ prostituţia. declar pe propria răspundere că nu consum substanţe interzise./ nu fur. nu am furat niciodată./ mă spăl zilnic. de două ori pe săptămână fac baie generală./ am doi fraţi şi sunt alcătuită din două mâini două/ picioare un trunchi două fese un aparat genital doi sâni/ un gât şi un cap pe care sunt distribuite proporţional următoarele elemente: doi ochi, două sprâncene, două/ urechi, un nas, o gură/ câteva zeci de mii de fire de păr/ negru. nu deţin păduchi./.../ cel mai frică îmi e de camera ascunsă şi de măcelării" (pag. 51)
Făcând un calcul calitativ, dintre toate ale cărţii, tocmai poezia dă (în sens matematic) cu virgulă. Ea e prezentă, e puternică, e ubicuă, dar nu e integrală. Recunosc, aş fi puţin dezamăgit, dacă n-aş bănui că exact asta şi-a dorit Elena Vlădăreanu să obţină.
