Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Monica Pillat


Ceas trecut



Sub paşi podeaua era caldă

Şi-mi auzeam numai suflarea,

Dar câte limbi vorbea tăcerea...



Dintr-un ungher, se răspândiră

Volume stinse ca trezite,

Dar când să le deschid, din pagini

Au început să zboare fluturi

împrăştiind în aer scrisul.



în alt cotlon, luci un cufăr

Şi descuind, am vrut să aflu...

însă veşmintele păstrate,

Atinse numai, se răriră

Şi am rămas în mâini cu umbra.



Aici îmi sunt tot mai departe,

Mi-am spus ţinându-mă de scară,

Dar casa dedesubt pierise

Şi-n urmă podul, ca o navă,

Se desprindea înct de mine.



Figuraţie



îşi lua un aer degajat

Şi îmbrăcat la patru ace,

Intra în sala de concert,

Se instala în prima lojă

Şi cu un zâmbet vag distant

întâmpina de sus mulţimea.



Ca sub puterea unui gând,

Se furişa discret afară,

Dar se lăsa apoi văzut

în galerie, când felin

Vâna un loc pe strapontină.

Muzica însă totdeauna

îl surprindea stând în picioare,

Transfigurat, în dreptul uşii



în pauză ieşea volubil

Şi se-arăta-n foaier mimând

O conversaţie cu un smoking,

Svelt, revenea ca însoţind

O rochie roşie de mătase.

Pe când orchestra se-ncălzea,

Cu o-nclinare elegantă,

Puţin distrat, el salută

Pe cineva necunoscut.



Părea făcut să fie-n lume

Şi totuşi când rămase singur,

După golirea încăperii,

îşi scoase haina de-mprumut

Şi desmorţindu-se din aripi

Zbură ca-n vis pe-un geam pictat.



Ce simplu...



Ce simplu ţi se pare

Când te trezeşti din somn

Să ştii unde te afli,

Să fii în miezul lumii

Şi să primeşti cadouri

Doar pentru că exişti.



Aceleaşi tabieturi,

în jur aceleaşi chipuri

îţi dau un timp iluzia

C-aşa va fi mereu.



Dar drumul către uşă

Se face tot mai lung,

Şi apropiaţii parcă

Stau numai în culise

Iar când deschizi fereastra

Decorul s-a schimbat.



Odăile din casă

îţi sunt necunoscute

Şi omul din oglindă

Se sperie de ce vede.



Rămâne telefonul.

Dar cum formezi un număr?

Şi de-ţi răspunde-o voce

Cum dibui ce să spui?



Ce bine-ar fi spre seară,

Să sune doar o dată

Şi-n receptor s-auzi

O boare ca de mare

Suflând: te iau acasă...



De mii de ani



De mii de ani vâslesc

S-ajung până la Tine,

La început pescarii

Credeau c-am să mă-ntorc

Dar eu eram acasă

Numai în larg de valuri.



Apoi navigatorii

Mi-au arătat pe hartă

Că drumul cel mai lung

E-naintare-n cerc.

M-au iscodit piraţii

Pe iuţile corăbii

Să afle dacă sunt

Tâlhar pe mări sau pradă.



De la un timp pe ape

E tot mai multă lume,

Vapoare, iahturi, schiuri,

Ieri m-a filmat un ins

Pentru o emisiune

Cu tema �noi recorduri�.

Acum pentru-o secundă

îmi pare că sunt singur

în barca de hârtie

Şi pentru prima oară,

Neîntrerupt de nimeni.

M-avânt în infinit.

Să fie oare semnul

Că totuşi Te-am găsit?



Cuplu hamletian



Citeam visând la replica nespusă,

Când tu, înveşmântat în mantia-ţi sumbră,

Mi-ai luat în mâini obrazul ca pe-o cupă

Din care nu puteai să bei... Supusă,

M-arunc în ochii tăi ca-ntr-o prăpastie...



Tot ce urmează-apoi e-nscenare,

Cuvântul răsucit ca o momeală.

Nu scapă nimeni. Dăinuie groparii.

Şi totuşi în căderea unei vrăbii

Se luminează sensul Providenţei...



Ce ne rămâne dincolo de roluri

Când din înalt cortina se coboară?

Ne ridicăm din morţi, ieşim la rampă,

Aplauzele vin din altă piesă.

Pe cine vezi când te întorci spre mine?



O pălărie verde



O pălărie verde

Cu flori de catifea

Zbura luată de vânt,

Mănuşile brodate

Trecură printre trestii

Şi rochia � numai voaluri �

Se oglindi în lac.

Dar ochii melancolici

Şi zâmbetul absent

Veneau parcă spre mine,

Sub crengile pictate,

Să-şi dibuie prezentul.



- Cine eşti tu? rosti

Adolescentă, gura

Când mâinile se-opriră

Pe chipul meu de azi.

- Bunico, sunt copilul

Pe care n-ai rămas

Să-l vezi îmbătrânind...



Ce palid pasul ei

Se trase înapoi

Şi căuta să scape

De timpul de pe urmă

Pe pânză... în tablou...



Dar reajunsă-n ramă,

Privirea-i se întoarse

Oprindu-mă în gol.



Sonet



pentru fratele Dan



Să ne-afundăm în cartea cea mai albă

Lăsând în urmă casa de cuvinte,

Tot ce-aş fi vrut să-ţi spun ninge din pagini

Şi unde nu mai vezi începe calea.



O linişte ca zborul fără aripi

Ne trece de gheţarii îndoielii,

Ne suie în adâncul unde gândul

Alunecă din nume, din istorie.



Imacularea-i ţinta care şterge

Din minte cicatricea întâmplării

Şi vindecă de umbre luminarea.



Putea-vom specula până la capăt

De dorul abstracţiunii preacurate,

Când ca un mânz ne-adulmecă prezentul?



Noapte de Apoi



Era târziu. Cu mintea goală

Am redeschis televizorul

Dar pe ecran, în loc de filme

Se legăna uriaş un clopot.

Am comutat atunci pe radio

Pe toate posturile însă

Se auzea dangăt de clopot.

Am luat în mână telefonul

Să-ntreb vecinii ce se-ntâmplă,

în loc de ton cânta un clopot.



M-am repezit năucă-n stradă,

Era-ntuneric, totuşi lumea

Stătea-mpietrită-n intersecţie;

în aerul vibrând de sunet

Vedeam deodată mâna tatei,

Mersul bunicii, casa veche

înconjurată de castanii

Ce pendulau în ritm de clopot...



Se derulă într-o secundă

Povestea unei locatare

Care, trăind într-o cutie

Printre hârtii şi aparate,

Ieşea acum întâia oară

Ca sub puterea unui clopot.



Pe când se zbuciuma să afle,

Inima ei vui ca marea

Şi-n puls bătu acelaşi clopot.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara