Tata, în pădurea rusească
parcă-l văd, acolo, în pădurea rusească,
prizonier, tăind la copaci, cu normă
cât pentru trei mujici zdraveni
și joagărele ronțăind în lemnu-nghețat,
în liniștea sorbită de gerul năprasnic
trei ani sau trei ierni
cât un deceniu împotmolit în uitare,
cu mii de copaci doborâți, curățați,
bărbieriți până la pielea lor umedă,
strălucitoare ca necontenita zăpadă,
ca stelele nordului pe un cer cânepiu
și foamea cumplită, amăgită
cu-o coajă de pâine și-o gamelă cu zeamă,
vlaga lui secătuită
picurând în brațul puterii sovietice
în fabrici și uzine
în căile ferate potcovind copitele stepei
în mustața ucigașă adormită cu votcă
trei ani cu perfuzia amintirilor
din Bieștiul priponit între dealuri
luminat, acum, de-o roșie stea,
din Orheiul zdrențuit de lozinci și ruine
ierburi și arici fierbând la foc sărac
și-un pumn de mahorcă
pentru un copac culcat în zăpadă,
în noroiul întunecatelor primăveri
trei ani de dâre între viață și moarte,
de tinerețe risipită ca fumul din izbă,
dar mai ales trei ani de-ndurare
pentru cuvintele nerostite,
pentru cuvintele prizoniere-n gâtlej
Privilegiu
o, minunatul privilegiu de-a trăi
într-un târgușor de provincie
la hotarul ciulinilor la capăt de rai
unde vântu-ți aruncă-n fereastră
adieri de zgură și cale ferată
unde câmpul ia culoarea cerului
încât copiii nu mai știu
dacă aleargă sau zboară
aici totu-i permis
nici unui șomer nu i se confiscă
speranța
când trece pe roșu
nici unui bătrân nu i se pipăie sacoșa
când iese la cules de saluturi
un târgușor unde totu-i etern
ca solzii anunțurilor de pe ziduri
ca fotoliul tocit al primarului
călărit la bine și la rău
până ce moartea-i va despărți
aici fiecare votant e emisarul
căzut pe drum
al propriului său măreț viitor
e poștașul care uită să sune
aici nimeni nu-și încarcă memoria
cu lamentațiile ospătarilor
cu mormăielile pensionarilor
nimeni nu mai contabilizează
muștele căzute în ciorbă
rebuturile cuptorului de copt pâine
un târgușor care răspunde și el
cât poate cum poate
poruncilor vremii
sărind coarda anilor
până i se taie respirația
până cade pe brânci
Mica Atlantidă
o casă părăsită între blocuri
ziduri crăpate
coji de var curgând din pereți
ferestre cu sticla zdrențuită
burlane atârnând ca niște mâini frânte
și curtea cea răbdătoare
cu barba de ierburi încâlcite
cutreierată de melci de gândaci
umezită de broscuțe cât unghia
guri flămânde în cuiburi la streșini
forfotă de furnici peste praguri
și păianjeni la pândă-n unghere
enigmatici ca surâsul femeilor
sclipind în tablouri
desigur în curând va fi demolată
împrăștiată pe maidanele primitoare
ștearsă din peisajul
în care cocea ca o bubă
transformată în pământ primitor
bun de luat într-o nouă stăpânire
dar lumea ei minusculă foșnitoare
ea unde-și va afla locul?
unde se va scufunda?
S-a dat voie
s-a dat voie la umblat
să se reînnoade istoria
să se gâtuie sărăcia
colcăie lumea-n avioane
mișună autobuzele la vămi
în desagi dospește speranța
pleacă românii în lume
cu mâinile goale fără cățel fără purcel
rămași pe bătătura străbună
să latre să guițe în amintirea stăpânilor
o casă nouă se ridică semeață
lângă cea veche
și-i scuipă dărăpănăturii în cap
e uriașă și goală
în curând o să se ridice
ca baloanele colorate la cer
în sate copiii plâng după mame
fetele după flăcăi
bătrânii după tinerețile
duse pe apa sâmbetelor lucrătoare
fabrici și uzine suspină-n orașe
nici o lozincă nu le mai îmbărbătează
nici o sirenă
nu le mai gâlgâie-n piept
s-a dat drumul la umblat
un iureș o cavalcadă din care
răsare un viitor bucălat
care râde râde vesel la soare
Povești
pe aici nu se trece
striga tot neamul cu mâna
pe furcă
și fuga-n picioare
lângă el sărăcia și nevoile
prestau și ele o mână de ajutor
pârjolind ce mai rămăsese
flămânzind și însetând dușmanul
care-și lua câmpii îndărăt
cei rămași beau apă dulce
și nu mai plecau
culegeau și din râu și din ram
cât era ziua de lungă
și pohta de lată
apoi se împrieteneau pe viață
cu tot ce mișcă ce freamătă
și azi așa și mâine tot așa
și-n veci nealtfel
s-a născut istoria mare din țara mică
cu întâmplări cu turme de miei
și câini mai bărbați decât bărbații
și eroi câtă frunză și iarbă
pentru fiecare poveste
Bufonul
se duse și bufonul
și ce vesel era
câtă viață avea în el
pe unde-și purta pașii
șuvoaie de râs se revărsau din senin
era pericol de înec
o dată la o masă vestită
a iscat atâta veselie
încât au uitat toți de bucate
era bun și pentru economii
bufonul
tot mai des era invitat
la nunți la botezuri chiar și la parastase
să mai dilueze din jale
nu mai spun de dineurile
unde le scotea oficialităților
osul cravatei din gât
își deschisese și-o școală
de înalte bufonerii
se înscriseseră mii de cursanți
încât orele se țineau peste tot
prin parcuri pe străzi în palate
în clipele decisive dramatice ale țării
tot la el era soluția
sufla într-o goarnă
își punea coiful
și toată tensiunea se topea
într-un hohot general
când i se cerea
bolborosea și cuvinte
discursul acesta îi fermeca pe loc
încât îl ovaționau zile în șir
până cădeau lați
aproape conducea țara bufonul
nimic important nu se petrecea fără el
de fapt dacă mă gândesc bine
chiar o conducea
dar din umbră discret
nu se cădea ca o țară
să fie condusă de un bufon
pe față
(din volumul în pregătire Putea să nu fie)
