Semn interzis

S-a făcut frig între vieţile noastre,
Mâna mea a uitat să mai scrie,
Singurătatea pârjoleşte odăile vaste,
Prin cătun rătăceşte o întâmplare
târzie.
Eu stau înzăpezit în ziua de ieri,
Ca un tren abandonat într-o gară;
Ce să-ţi mai spun, vor veni temniceri
Să mă vestească, pentru ultima oară.
Am rămas fără chip, am orbit,
N-am la cine cerşi îndurare,
Mila s-au îndrăgostit de cuţit,
Pedeapsa mă ţine legat de picioare.
S-a făcut frig între vieţile noastre,
Un vânt supărat rătăceşte prin burg,
Deznădejdea îşi duce recruţii la oaste,
Cineva sparge lemne şi înalţă un rug.
Azi e duminică, lumea petrece,
Eu încă mai am epitafuri de scris.
Cine mă vindecă? Mi-e sângele rece,
Pustiul a ajuns la un semn interzis.


Îmi cercetez sufletul

În fiecare dimineaţă, îmi cercetez
sufletul,
Îi pun întrebări, îl fac vinovat
Pentru femeia aceea frumoasă
Care, din somnul meu, cândva a
plecat.
L-aş ademeni cu lapte şi miere,
L-aş bate în cuie de rouă, pe prag,
Dar vine cineva şi mi-l cere,
Să îl zidească într-un nor pribeag.
Îi răcoresc gura cu şapte izvoare,
Fruntea, cu o coroană de maci,
Umbra i-o trec printr-o linişte mare
Picurând din feerici copaci.
Îl întorc pe toate feţele, îl trec,
Prin flăcări înalte, de o mie de ori,
El tace şi rabdă şi nu îndrăzneşte
Să reconstituie sinuoase cărări.
Nici despre rănile sale nu îmi vorbeşte,
Le ţine ascunse, le rupe, le bea,
Fără să ştie că femeia aceea frumoasă
N-a înnoptat niciodată lângă inima
mea.


Ora pedepsei

Îngerul păzitor a obosit şi plânge,
I s-au tocit aripile de atâta zburat,
Mâine, va împlini o mie de vieţi
Şi e trist, ca un gând înnoptat.
De dormit, el nu a dormit niciodată,
A băut cer şi-a mâncat insomnii,
A cerşit, din poartă în poartă,
S-a lăsat amăgit şi tăiat în felii.
De aici, nu mai plecăm nicăieri,
A venit vremea să fim împăiaţi,
Întunericul e asaltat de hingheri,
Spaima aleargă după câinii castraţi.
Focuri bătrâne inundă pavajele,
Miroase a carne arsă pe rug,
Între lume şi noi, au fost trase grilajele,
Ora pedepsei ne pune la jug.
N-avem un de fugi, văzduhul ne latră,
?ărâna, şi ea, a fost dată cu var,
Cătunul e o stană de piatră,
Târziul se-ntinde, sclipitor şi amar.


Eşti departe, iubito…

Eşti departe, iubito, nu te mai strig,
Amurgul îşi linge rănile printre
crengile reci
Între noi doi – nici un fel de câştig,
Între cer şi pământ – viscolite poteci.
Aşteptarea se duce pe sine-n spinare,
Are pletele triste şi chipul fardat,
Răscoleşte ungherele, aprinde focul
cel mare
Din oasele sale puse cândva la păstrat.
Veştile n-au mai poposit demult în
cătun,
Absenţa ta stă cu mine, la masă,
Îmi umple paharul cu un vin
somnoros şi bătrân,
Mă îndeamnă să-i desenez o amintire
frumoasă.
Singurătatea îşi desenează umbra pe
geam,
Cu un condei muiat în tristeţe,
Drumul ştiut s-a căţărat pe un ram,
Îşi suflă în pumni, gata să-ngheţe.
Eşti departe, iubito, nu te mai văd,
M-am retras într-un gând răbdător şi
cuminte,
Între noi doi, iarna face prăpăd
Din nămeţii acestor inutile cuvinte…


Nu mai am rând

Nu mai am nevoie de cuvinte,
Am rostit tot ce era de rostit,
De acum, voi locui în adâncul din mine,
Ca într-un turn prăbuşit.
Am uitat să te-ntreb despre viaţă,
Am uitat să te-ntreb cine sunt,
Duc pe umeri arbori de ceaţă
Şi ţărână muşcată de vânt.
Mi-este dor de o iarbă înaltă,
Şi de mine mi-este dor, uneori,
Când vine ispita şi-mi pune,
Lângă prag, un maldăr de nori.
Am palmele reci şi uscate,
În buzunare – ultimii bani,
Va începe să ningă, pe săturate,
Pentru încă o sută de ani.
Îmi simt paşii plecând spre niciunde,
Îmi simt carnea tristă, răbdând,
Mi-e sete şi nu am fântână,
M-aş întoarce, dar nu mai am rând.