Aici
Eu voi rămâne aici, pe aceste coline,
din sângele meu vor zbura păsări,
mă vor lumina anotimpurile
şi-ntre marile ziduri
poate voi găsi o femeie
care să-ţi semene
şi vom face copii
care vor moşteni
cuvintele noastre
şi prin ochii lor
vom privi lumea
în care călători suntem...
Eu voi rămâne aici,
pe aceste coline,
până când sufletul meu
rug înalt se va face
şi din barba mea de dac îndărătnic
vor creşte fire de iarbă
şi părul meu clătinat va fi
ca ovăzul sălbatic în vânt...
Dacă vei pleca,
lungi poeme de dragoste,
asemenea iernii
aşternute-ntre noi,
îţi voi scrie
şi colinele mele,
cu cer şi cu iarbă,
vor trece din lacrima mea
în lacrima ta.
Peisajul amintirii viitoare
Ieşi-vom pe câmpul
cu fragede ierburi,
sălbatici vom trece
prin ele arzând,
cu flăcări vor arde
tristeţile noastre
în durerosul nostru
pământ.
Ieşi-vom pe câmpul
cu ierbi de mătase,
Doamne, ierbile-acelea
cum mai foşnesc –
copacii se-nalţă
gigantici, de parcă
dilatat ar fi ochiul lumesc.
Picturi rupestre
Din copilărie
pârâul şi iarba şi copacii pădurii
mă strigă din nou
şi eu îi aud – câtă iluzie,
ce nostalgie! ...
Mă strigă merii
şi perii grădinii,
de jur-împrejur
sunt înalte tăceri
şi puzderii de frunze
amare de nuc ...
şi numai în amintire se-aude,
tot mai rebel,
un cântec de cuc ...
Şi dor mi se face de drumuri
şi de locuri ştiute,
de amintiri de demult,
de părinţi ...
Ah, voi nostalgiile mele
terestre,
uneori mă cuprinde
câte-un dor ameţitor
şi sălbatic,
ca de nişte picturi naive,
rupestre ...
Cu genunchii zdreliţi
Astă seară
mă voi ruga la dealurile
peste care am trecut
cu genunchii zdreliţi
de anotimpuri
şi mă voi gândi îndelung
şi voi descoperi,
în singurătatea
unei case de lacrimă,
că niciodată nu am fost
mai aproape de cer
ca atunci, în copilărie...
Atunci...
În valea aceea, atunci,
sub dulcea amărăciune
a acelui crepuscul,
nu mai locuia nimeni
sau poate că numai noi
simţeam astfel,
de parcă cerul şi iarba
şi crângurile
ne-ar fi canalizat tânguirea...
ştiu doar că v-am spus
tulburat de tristeţe:
eu trebuie să scriu
despre întâmplările frumoase
şi simple şi adevărate
cuibărite în sufletul nostru,
însângerate în sufletul meu...
şi-apoi am umblat pe sub stele,
pe-acele cosmice dealuri,
şi am vorbit îndelung
cu silvanicul zeu...
Deal însorit
Undeva, pe un deal însorit,
într-o blândă zi de septembrie,
să constaţi că singurătatea
nu poate fi singurătate,
chiar singur fiind
pe dealul acela,
atâta timp cât viermele
sapă în sol galerii,
cât stolul de vrăbii rebele
se scaldă-n ţărânele netede,
cât avioanele se rotesc
de trei ori pe zi
pe deasupra capului tău...
Nu există singurătate perfectă,
nici măcar pe un deal însorit,
într-o dulce zi de septembrie.
