El, care nu poate fi Altul

El se desface din tristeţe,
se dezbracă de ea ca de o haină prea
strîmtă,
o desfăşoară cum poate în vînt,
să se risipească precum frunzele toamna...
Căci el e dintre cei aleşi.
Se dezbracă de tristeţe cînd e mai trist.
Şi trupul lui se arată gol,
numai carne şi sînge şi oase –
Şi sufletul lui, dezbrăcat –
numai privire nestingherită
pînă-n adîncul inimii.
El e dintre cei aleşi.
Lumea se înfige în inima lui
ca o gheară
Şi sîngeră.
El îmbracă tristeţea-n cuvinte
Şi-o flutură ca pe o mantie
de care se leapădă.
El e dintre cei aleşi.
Dar unde s-arunce cărţile, unde?
Eternitatea se lipeşte de file
Şi le duce cu ea
însîngerate.
Atunci vede că Altul
pune lumea în rost.
Vine Acela şi suflă viaţă
peste sîngele lui risipit.
Ce poate el să mai facă?


Eva pozînd pentru un tablou

Ce nu face ea
ca să intre într-o icoană?
Ştia pînă mai ieri
că e Prima
lîngă un Adam mîncător de ciuperci,
dar s-a văzut în oglinda izvorului ceresc
Şi atunci şi-a zis
că există un Rai mai adînc
- poate sufletul ei necitit –
Şi-a renunţat la sîngele ei potolit
alegînd, cu preţul mirării, închipuirea!...
Înflorea din frigul
unui gînd
nicicînd dovedit.
„Ce bine-i să locuieşti
o oglindă de nimeni atinsă
Şi din care oferi
nu un măr,
ci vedere! ”
Poate regretată de Rai,
împărţind păcatul
cărnii ei ignorate....
Scribii de mai tîrziu
nu vor şti niciodată
că ea de fapt alegea
nu patima,
ci arta!


Întrebare retorică

De ar fi bună la ceva,
cine ar mai iubi poezia?


Euridice

De ce să mai întorc
capul spre tine
cînd urci din tenebre
poate împroşcată
cu sîngele rănilor nevindecate?
Coboram
închipuit de aşteptarea ta îndurerată,
dezbrăcat de cămaşa
imaginaţiei mele...
Cum să-mi vezi faţa
luminată
doar de prima mărturisire
cînd tu aştepţi alte şi alte metafore
doveditoare?
Cum să mă vezi deodată
cel incapabil să se imagineze?
Urmează-mă,
de crezi în chipul meu
necercetat de o altă femeie,
bine ştiind
că un chip odată citit
nu va mai putea fi tălmăcit de o alta!
Învins de slăbiciunea
de a-ţi dovedi
ieşirea din noapte...
Nu mă mai las
furat de mitologii,
dar nu pot lupta
cu fantasmele tale
ce înving universul.
Întorc deodată spre tine
faţa imperturbabilă –
Şi tu, cu un ţipăt
aproape descătuşat,
cazi îndelung din piscul himerelor tale.
... Şi apoi vii iarăşi din viitor
Şi te faci prezentă în mine
prin magii neştiute
în timp ce eu te caut
în vechi scrisori,
în foşnetul frunzelor,
în gustul pîinii de la micul dejun
pregătit special pentru mine...
Clipa te-aduce ca un gînd
gata să prindă aripi
Şi te duce
ca o Şoaptă neînţeleasă.
N-am găsit un apus fastuos
unde să te pot întîlni.
Toate-s convenţii
înscrise în lista păcatelor zilei.
Fii fericită că te las
cu închipuirile tale!
M-ai învăţat
să nu-mi mai justific iubirea.


Mamele poeţilor

Ce fac oare mamele poeţilor
urcate la cer
pe o scară de versuri frânte?
Organizează cenacluri?
Citesc din versul fiilor lor
pentru îngeri?
Se mâhnesc şi ele
când vreun critic literar
îi vorbesc, aici, pe pământ,
de rău?
În seara cronicii implacabile,
când poeţii mai caută în înfricoşarea nopţii
cuvântul adevărat!...
Printre florile Raiului
ele oare cum calcă
în clipa când lumea
stă să se surpe
dintr-un vers neizbutit?
Trăind, cu inima citită direct
de Domnul, toate căutările istovitoare
ale fiilor –
gata să se frângă, încă o dată,
acolo, sus,
pentru o carte necitită.
Cu ce îşi umplu eternitatea,
ele, care, într-o clipită
văd până departe
în inima celui ocrotit cândva
în leagănul versului lor?
Le lasă oare Cel prea Înalt
să-şi arunce privirile
peste filele de care se lipeşte mereu
noroiul zilelor fără de rost?
Oare zâmbesc
când muza vreunui poet
uită să-i calce cămaşa?
Se roagă Celui de Sus
să mai înflorească o dată cireşii,
să mai treacă peste păduri
iarăşi şi iarăşi mieii zăpezii,
să mai scape din cer un tril de ciocârlie
până se prinde în plasa de păianjen a versului
o rimă îndelung aşteptată.
Multe metanii fac ele
după ce deschid, pe ascuns,
o fereastră neluată în seamă
prin care să cadă subţire
o rază de nimeni văzută...
să cadă...
peste fila trudită-ndelung
de fiul lor, pentru care
n-au apucat să taie viţelul cel gras.
Preotese în marile biblioteci ale eternităţii
–
invidiate de regine în floare.
Ele – care au plecat la cer
cu ultima poezie nescrisă
Şi pe care nimeni, nicicând,
n-o s-o mai scrie...