ţipătul bufniţei

ţelul e îndumnezeirea lumii,
restul e tâmpenie
Teilhard de Chardin
un singur continent
nedescoperit încă
cel lăuntric
însă ei te caută, cum îşi caută
ochelarii de pe frunte – iubirea
e un temei fără de temei
să ne apărăm, aud, trebuie
să ne apărăm. împotriva cui?
ţipătul bufniţei, noaptea
reaminteşte liniştea
pe care o pipăi
cu auzul
dezbrăcându-mă de gânduri.
e în linişte.
păşeşte
în ea.


moartea albinelor

aceeaşi ezitare de surâs la
cel ce-i deplânge
pe cei rămaşi mai mult decât
pe cei duşi
cum doar miasma propriului cadavru
va determina lumea să-i bată la uşă
celui părăsit
cu toţii ducem dincolo doar făptuirea
lăuntrică
nădăjduind că-n clipa din urmă
copilul
din noi ne va lua de mână.
nimic nu trece-n uitare, alunecă
încet în arhiva luminii – şi altfel
cu totul altfel sună cântul
păsării în altă pădure.
ancoraţi în abisul nostru, în zadar
ne zbatem în afară / rătăcind.
n-am fost niciodată despărţiţi, oare
vom ajunge să ne rugăm într-o zi
pentru întoarcerea apei şi
revenirea albinelor?
doar o iubire neîmplinită ţine
o viaţă întreagă, şi e toamnă şi
nimeni –
nimeni nu poate împiedica căderea
frunzelor.
şi ele cad mereu cu aceeaşi
admirabilă
lipsă de discernământ
peste toţi


o noapte pe insulă

era trei noaptea când am ieşit
pe terasa dinspre râu.
la o masă, un om rugându-mă
cu blândeţe să-i dau
voie să-şi tragă sufletul. am stat
de vorbă, deschis
de parcă ne cunoşteam
dintotdeauna.
vorbea murmurat şi rar
ca cei a căror rostire e atât
de asumată încât nu mai are
nici un subton cum
au îndeobşte cei învăţaţi ori unii
medici care te
tratează ca şi cum n-ai fi acolo.
a şoptit încet de parcă n-ar fi vrut
să scoale timpul: „suferinţa pare a fi
îndurarea cerului cu noi, amânătorii.
reamintire şi trezire. un vehicul,
ce ne saltă
în alt spaţiu – credinţele despart,
spiritualitatea
uneşte fiind una cu tămăduirea“
– şi a surâs –
m-am dus să-i aduc apă. când
am revenit
terasa era pustie. pe masă
un nasture de
alamă cu anul fabricaţiei, 1952.
se lumina de ziuă.
(citind acestea, poate vei zâmbi,
poate vei da din cap,
poate le vei găsi un anume înţeles,
însă nimic, nimic
nu se va întâmpla: Sinele, dispare în
gândire)


insomnie

să străbaţi pădurea
când după ani de trudă, doar
noaptea
somnul nu se mai lipeşte de tine
decât în zori.
să traversezi înseninat de înfrigurare
această anticameră a unui nume
dinspre care iubind, nu mai
poţi fi mânuit
nu e oricui la îndemână.
învăluit în ecoul vieţilor mele paralele
păşesc aşadar printre coloanele
arborilor
sub vitraliile spumegând de stele,
şi-nchid ochii
oprindu-mă.
doar apa picurând
peste frunzele stinse, iarna
mistuindu-se-n orizonturi, depărtările
sunt în mine, lumea
dormind între coperţile dosarelor.
lângă o bancă un câine îşi afundă
botul
într-o pubelă răstrunată, netulburat
de paşii mei, acum la întoarcere
zăresc în iarbă o seringă şi mi-l
închipui
pe cel ce a gustat din eternitate şi
nu mai poate trăi în lumea asta
unde o bătrână tocmai trece parcul
cu o sticlă de lapte în plasă.
mă uit pe furiş la ochii vii, la chipul ei
caligrafiat de timp, şi-ntr-un târziu
doar parcul pustiu, murmurul
matinal al păsărilor
în somn