luminoasă ca fulgerul
m-am trezit luminoasă ca fulgerul
şi, aburită de somn, perdelele-am dat
din fereşti: pe zidul din faţă, scrijelit
cu jurnale porcoase, soarele tremura
încă ud.

în desişul cu plopi
o armată de guguştiuci şi de vrăbii
pricepeau cît şi mine din toate -
dar aveau să îmi spună
cîte-n stele şi-n lună!

juneţe purpurie
juneţe purpurie,
din curcubeul morţii boltit
peste mine -
cine de sînge te satură,
cine te ţine departe de amiază?

la trap pe gheţuri trăgîndu-l tu,
oare craniul meu
inima ţi-o păstrează?

nocturnî
cioc! cioc! cioc!
bate cineva în fereastră
uneori - cînd soarele
mocneşte într-o burtă albastră.

care eşti, mă, acolo? strig în gînd,
care eşti,
de umbli nopţile pe la
casele oamenilor, pe la fereşti?

şterge-o, nu-s bogată, n-am
ce cauţi, ce vrei.
hai, du-te cu Dumnezeu,
n-ai, chiar n-ai ce să-mi iei!

cioc! cioc! cioc!... rîde
cîteodată acolo cineva
tresar şi mă prind în braţe -
să nu mi se-audă, tiptil, inima!
cănd
moşesc viaţa mea cînd scriu,
altfel stă cu genunchii la gură în mine.
şi cînd îi promit tinereţe fără bătrîneţe
şi viaţă fără de moarte
ea stă cu genunchii la gură în mine...

şi totuşi sînt ca drumul
galopînd printre dealuri cu vii
spre şcoala unde spuneam iar şi iar
Ťsubiectul e partea de propoziţie
care arată cine face acţiuneať;
cînd în tufişurile din faţa blocului
fetele lăutarului se descheie
la bluze - ce frumoşi le sînt sînii!,
iar cerşetorul, scormonind în gunoi, cîntă
"lum-meee, luum-me, soo-o-ro lu-meee!",
mă umplu de soare.

ăngere cu plete sure
îngere cu plete sure din adînc,
te-am visat, săpai în grădină
şi mîinile arse de soare
erau farul meu, cînd din mărul
bătrîn m-am prăvălit
pe pămîntul ca piatra,
ai dat fuga-fuga-n braţe să mă iei,
cu gura ta înviindu-mă.

îngere cu pleată sură,
acum cînd cad
cine să-mi mai sufle-n gură?

dimineaţî ăn verde
în zori, mult înainte
de ora tramvaielor
ploua printre ţipete
de pui de vrăbii
ascuţite ca nişte săbii mici.
simţeam verdele frunzelor,
aburind
de respiraţia gurii mele.

undeva în subteranele somnului
uitasem o butelie cu gaz deschisă.

sora-gîlbenuş
sora-geamănă stă lipită
spate în spate cu mine:
îmi mănîncă mîncarea
nopţile mi le doarme
inima şi-o irigă cu sîngele meu,
crescînd într-o zi cît eu în trei ani.

ca mai mică,
ascult totdeauna de poruncile ei,
circulîndu-mi prin vene

dar cînd soarele îmi mîngîie faţa,
prind puteri şi, obraznică,
îi arăt degetul mijlociu:
hai, caramba, soră-gălbenuş!

poate vei primi ăn dar
în fiecare zi
îţi voi povesti cîte puţin
istoria propriilor războaie
cu mine, rîsul de groază
mi-l ştii,
altminteri n-aş înţelege
cum m-ai găsit în cotlonul
cu guguştiuci şi salcîmi.

poate vei primi în dar
capul meu pulsînd neobosit
pe care să-l duci tu în braţe
ca pe un miel.

ca şi iubire
eu m-am tras în penumbră
dar chipul îţi străluceşte
de parcă aş fi
o flacără de carbid.

ţine-mi mereu
oglinda ochilor tăi în faţă:
aburul gurii mele pe ea
e dovada iubirii
pe care o tot aştepţi.

portret ăn cîrbune
el are inima acoperită
de o livadă roz
prin care se plimbă o femeie
la volanul unui căsoi
închis între geamuri.

cînd e secetă mare
femeia forează în duşumea,
îşi umple gura cu sîngele lui
şi udă piersicii.

luna
cînd toate cuvintele hrănitoare
s-au scurs din el, a rămas numai
noaptea c-un luminiş la mijloc

prin care luna ca o ţîţă
doldora de lapte otrăvit
se-apropie de gura mea.

dar e februarie
alerg la dus deşi n-am nici o grabă.
alerg la-ntors deşi n-am nici o grabă:
strada mi se-ncurcă prin fuste,
îmi sare la gît, mă bagă în boale.

dar nu mă las! chiar de-i februarie,
aerul din grădina de flori în paragină
e de lapte: şi-atît l-a bătut toată noapteaa
vîntoasa cu palele ei, că nu m-a mirat
la trezire trandafirul ca o bucată de unt
apărut sub fereastră.