O lacrimă sau marea. Loc de privit

Motto: „o bancă de lemn
în mijlocul mării”(Marin Sorescu)

împrejmuit
de parcă te-ai afla pe o bancă
de lemn
în mijlocul mării
ţinându-ţi capul în mâini: acolo
e un loc de privit
şi-n tumultul valurilor
care creşte
din sângiuiri lăuntrice, de gând
vezi marea ridicată deodată
în picioare,
curgând desfăşurată în sus:
statuie de fum.
iar tu apleci genunchii,
murmurând
cu mâini fără os, mâini de scrum
dilematică, lacrima ta
e cât marea.
şi stai în genunchi în mijlocul ei
pe o bancă sau arcă? în încordare
la despărţirea de ceruri, de ape
unde nu-s poduri sau maluri,
doar zare
zbătându-se prin perdele
de umbră, pe-aproape
sub prăvălirea–n cascade
a stelelor, a cometelor pe
pământ
ca jucării smulse de vânt
ridici mâini fără os, numai scrum
şi suie nisipul o rumoare
de alge, meduze şi sare
pecete pe gura ta.
ghicită splendoare, doar o dâră, abia
banca de lemn lent
scufundându-se
într-o fisură din mare
e locul de unde poţi vedea


Clipă

Ei au iubit. Atât de mult
încât iubirea lor a creat o clipă
rotundă, neasemuită, fără fisură
care a început să zboare, smulsă
în sus de-o aripă
ca o cometă strălucitoare.
Pe urma ei, Cerul, uimit, deschise
o carte
cu litere-stele, celor ce iubiră
părând a le vorbi:
– ,,Drumul vostru e suitor,
coborâtor, se desparte
în răscruci, are piscuri, posade,
menhire
vârtejuri de ape. Iar clipa,
care a fost pregustare de rai,
vă păstrează
în raza vederii ei. Acolo,
în negrăit, în plutire.
Dar oare vă veţi rămâne egali
vouă, cu inimi
năvalnice sub clopot de dor
la traversarea de piscuri, prăpăstii,
menhire
voi, făpturi fără aripi, în înălţare,
pe drumul acesta şerpuitor?”


Măicuţa crinilor

Lasă o petală din crinii
de pe braţele tale să cadă
Pe întunericul meu, plutind
în adâncuri de hău
Cum şi Fiul ca o petală de crin
s-a rupt din Cer şi ni s-a dat
Şi tu l-ai învelit cu carnea
şi sângele tău


Lacrima-ciclop

cât ai scăpăra un chibrit
începe un tremur de plăci
tectonice
o coliziune de astre:
o lacrimă, la colţul ochiului, s-a
ivit
ea are gură şi- un singur ochi,
ca-n poveşti
ea vede până în străfundul
fiinţei. străpunge
alcătuirea de întuneric şi lumină
ce eşti
ea spală orbita unui sine de sine
pustiu
şi are glasul Botezătorului
de pe tipsia însângerată
strigând, ca un viu