Alina Naiu s-a născut în 9 septembrie 1988 la Caracal. După terminarea liceului îşi continuă studiile la Bucureşti. Aici urmează ASE-ul, Facultatea de Comert, iar apoi îşi ia masterul în Administrarea Afacerilor Comerciale. În prezent lucrează în logistică la o firmă privată. Nu a optat, aşadar, pentru o pregătire de specializare în domeniu umanist, filologic, deşi scrie poezie de când se ştie. Ştiinţa scriiturii pentru ea nu este un scop, ci un mijloc. Pur şi simplu scrie, pentru că aşa simte. La fel cum simte că e profund legată afectiv de universul oltenesc, de satul în care a copilărit, la bunici. Poezia sa se revendică de la experienţe şi utopii proprii, forma i se personalizează pe măsură ce devine expresia unor combustii şi nelinişti interioare care îi asigură un grad ridicat de autenticitate. Cred că ne aflăm în faţa unei poete tinere cu viitor, a unei voci lirice originale, detaşată cu evidenţă de serie, situată, ca intensitate a trăirii, pe linia Silvia Plath, Angela Marinescu sau Mariana Marin.


Clopotul de metal

viaţa mea,
o amintire despre un ceas al nopţii
în care moartea a umblat cu picioarele goale
tăindu-şi tălpile în cioburi
este destul sânge în piept
niciodată nu uit
niciodată nu iert
zilele noduroase
ca o rădăcină caldă crescută
peste inimile ce bat străine
în clopotul de metal al trupului meu
memorii, memorii
în adâncimea unei singurătăţi
unde disperarea ia forma
acestei uitări de sine devastatoare


Un amănunt

e o tristeţe din ce în ce mai grea,
apăsătoare ca aerul unei nopţi
în care întunericul are coatele roase,
îşi târăşte bocancii
şi intră în case prin fiecare crăpătură
a pereţilor – un pustnic speriat de ziua
când nu va mai exista nimeni pe lume,
în afară de el.
pe undeva, e o vagă lumină
şi oamenii din această odaie
întind mâinile leneşe către gâtul
de bronz al fiecărei uitări
poate nici măcar nu mai eşti,
nu te mai ţine niciunul dintre ei minte
dar e un amănunt
sub privirile de plumb ale geamurilor
încercănate
roase de gura micuţă a dimineţii de var
e un amănunt
faptul că a trage perdeaua seamănă mai
degrabă
cu aruncarea unui pumn de ţărână
peste un altfel de lut.


În firea mea

la capătul nopţii
tăcerea descărnată
muşcă din carnea singurătăţilor amnezice
începutul de mâine
pare cât mai aproape de normalitate
beau
beau atât de mult
poate că mi-am înecat şi minţile
dar nu pot fi sigură nici de asta
pentru că nu am ştiut niciodată
cum este să fiu cu adevărat în propria piele
unii spun
că nu sunt departe vremurile
în care dragostea se va aşeza
curată ca praful de sodă pe obrajii
fetelor rănite
la capătul nopţii
dragostea mea
taie în carne vie uitările conştiente
ale trădărilor de sine


Câteva silozuri de milă

mai sunt câţiva oameni pe-aici
câteva silozuri de milă
ajunse târziu, expirate
în mâinile mele de ceară
iau forma paharelor îmbrăcate în doliu şi râs
şi ura miroase a alcool
e pură ca demonii unui înger de gips
şi carton
dar toate,
absolut toate trec
şi da, nu-i nimic
închidem ochii şi pe genunchi ne apasă
o apă prea mare
în care nicio mişcare de înot nu poate fi
repetată.
murim sau murim
e prea puţin important
când la lumina unei lame tocite
ne ascuţim oasele şi pielea se întinde
până foarte departe
şi acum,
pe-al cui piept să îţi aşezi urechea
să-ţi asculţi inima bătând ca un pumn
într-o masă
pe care tremură totul de frig
şi sticlele se ciocnesc între ele
cu scrâşnirea unor clopote de oase
sufocate sub hoituri de praf şi ţărână
în lumi paralele desenate de mâna
neiertătoare a Înfrântului Tăcut?