cu ochi de îndrăgostit
când mă uit la mare mă simt ultimul om
când mă uit la tine mă simt ultimul om
când nu mă uit nicăieri mă simt ca lumea
Cănd parola e un anume surăs
cu mâinile legate la spate îţi mângâiam faţa
cu picioarele legate alergam către tine
nu din frică nici din confortabilă iubire sau adorare
cu gândurile bine legate de îndatoririle zilei te visam în adâncurile
mele
ci din sperândă disperare nu din deplângere ci din plâns
de mic copil de când a murit tata mi-am dat seama cum
eu nici în ruptul capului nu pot fi graniţă
sigur am încercat şi noi să imităm graniţa
dar ea nu tăcea nu se lăsa măgulită ci
îşi spunea ale ei sârme ghimpate dar cine era dispus
să fie zgâriat de evidenţe poate muribundul
aceste jalnice mimesisuri nu ne ajutau
nici măcar să trecem unul prin celălalt
abia doar bolnavi de moarte reuşeam să tăcem unul pentru celălalt
şi prin tăcerea aproapelui nu puteai doar pluti
trebuia să înoţi contra dorinţelor lui să-l convingi că eşti mort
cum n-are de ce să-i fie frică de tine cal de febră
cabotin galopând câmpiile melodiei de porc-trandafir
de ningea din cărţi de jos în sus praful experienţei de viaţă
Dragă moarte
noaptea pe la trei jumate nu-mi găsesc ochelarii
pipăi toată camera toată casa
cumva ajung la fereastră
perdelele par ude de sărut
nu aprind lumina iau o carte şi mă aşez pe marginea patului
transpiraţia mea miroase a lut
cartea miroase a clei de oase
mă gândesc la conţinutul vieţii mele
mă gândesc la conţinutul acestei cărţi
deschid cartea fiecare cuvânt pare un punct
ce frumos sună în gura copilului ciocolata
ascult când primesc o scrisoare când primesc un sărut
când văd o stea căzătoare apar zorile cum
o femeie cinstită care habar nu are ce imensă putere are frumuseţea ei
de parcă viitorul orb îmi pipăie faţa căutându-şi ochelarii
Îndrăgostirea morţilor
la plimbarea nocturnă acest mare oraş pare pustiu
doar de la nesfârşitele geamuri flama televizoarelor
încă unele baruri sunt deschise
văd prin vitrinele aburite chipuri aplecate discutând febril
le văd sufletul un deal râde cu narcise o biserică
sângerează în timp ce se joacă degete cu ceaşca o rugăciune disperată
apoi iar vin gânduri-întrebări îmi aprind încă o ţigară
pot oare două vieţi fi simultane măcar o clipă
mă uit sus pe acoperişul companiei naţionale marele N aurit de lună
un NU rece se tot învârte extrem de lent
cele două coloane ale N-ului cum siluetele celor văzuţi prin vitrina
cafenelei
unite transversal traume mândre orgolios trădează zarea smereniei
văd două privi pornesc în acelaşi timp cu aceeaşi intenţie tandră
apoi când se întâlnesc nu se mai recunosc
pleoapa clipitei ca un capac de coşciug cade simultan
peste febra deja banală din doi necunoscuţi
Ce părea a adăposti un mare secret
zidul acela din piatră nisipoasă vuia aşa de molcom
pergamentat de biciurile anilor de arşiţă
palimpsestul ploilor grafomane cenzurat de iederă
totuşi vuia şi vuia ca un tren din memorie într-o seară ploioasă
împrejmuia poate o grădină dar nu avea nici o intrare
era ca o frunte de meloman adâncit în tristeţe de neconsolat
sau niagară prinsă cu magnetofon şi adusă dar unui copil orfan
nu eram singurul deşi multă vreme aşa am crezut
câţiva cari în anumite nopţi nu reuşeam să adormim cu poveşti
irezistibil eram atraşi de zid
ne venea să ne sprijinim fruntea de acea frumoasă linişte
de eram singur cu el mai şi plângeam ca un copil orfan
plecam fără să ne vorbim ca nişte fraţi de vis
