cu ochi blajin
trăiesc cu iluzia, refuzînd
a fi
în
ea
iubirea nu se poate cuantifica.
eu nefiindu-i receptorul, fiind
ceea ce tind a înfiripa
din adînc, dezumbrind.
iar, dacă sunt aici, în această clipă
fără de ce îmi pare
că aş avea
nevoie
oare
de ce aş mai clama o lipsă, unde
nu atît, Ce am făptuit
cît mai ales
Cine am fost, făptuind?
nu putem nici măcar muri fără de tine
atît de aproape ne eşti, încît
însăşi respiraţia
se înfioară
mai aproape decît
îmi sunt eu
mie însumi
scrisoare către Alegra
cu neputinţă Alegra, a zări prezentul
divinul e mereu cu un pas înaintea noastră
îmi înalţ capul în noapte
întîmpinînd ce-a fost, aşadar
ceea ce gîndesc a zări, licuriri -
ne bîntuie mereu îndoiala, însă
de ce nu ne-ar străbate ea atunci
şi-n faţa convenţiilor
prin care ne-am înţărcat de secole?
uită totul Alegra, spre a te putea, adînc
reaminti, căci nu este oare astfel,
cu cît mai adîncă iubirea
cu atît mai rare vorbele
deşi comunicare
e mult mai pură?
spaţiul şi timpul sunt acelaşi lucru, totul
întîmplîndu-se Acum şi Aici, după cum
făptuim ceva fiindcă suntem - nu spre a fi - fericiţi
starea fiindului e totul. cerul ori iadul.
pădurea nu se străduieşte. este deplină.
şi am fost orb şi acum văd:
nu atît Cui vorbesc, ci mai ales Cine ascultă
nu, murmur de învăţare. reamintire.
să începem aşadar a ne reaminti, Alegra
a ne reaminti din nou, adînc
cine suntem
se tulbură
noaptea foind, apa sub pod
şi-mi urcă-n sînge
neliniştea
peştilor zvîcnind, gînduri
sub bolta arcuită, aproape
geme unul în somn sub ştirile îngălbenite
totul
într-un sentiment de frunză plutind, oare
ce vor a prefigura în mine
agrăindu-mă pe rînd
cînd noaptea le este surdină, clipa
deja hăt departe, deşi
înscrisă în memoria unei lumini
cu neputinţă de desluşit încă, într-adevăr
am fost mereu cel ce murmura: fiecare
un trimis, spre a aduce
un altul acasă
cerul
starea celui ce se lasă respirat, iadul
abisul
dintre
noi
august
nimic nu se întîmplă. totul decurge, murmură
sub cuta de amărăciune şi spaimă din jurul gurii.
august tîrziu.
surîde, şoptind abia auzit,
am trăit şi am aflat ceea ce sunt, fiind...
...doar reamintire... totul...
lumina verii răsfrîntă
într-o odaie de ţară.
afară, cineva slobozea o găleată-n fîntînă.
se auzea lanţul
zuruind chinuit.
o răbufnire de vînt a izbit în zid
uşa strîmbă a şurii. perdeaua
s-a zbătut, fîlfîind.
se porni o ploaie grea.
i-am pus mîna pe braţ.
a închis ochii.
pămîntul aburea sub ropotul subţiat
şi ca-n verile copilăriei, soarele
se ivi deodată printre nori
de parcă nimic
nu s-ar fi
întîmplat
mergând mai departe
îmi trimit mie însumi mesaje, grăind
în numele lor, dispăruţi şi prezenţi
şi e doar ceea ce aud, coborînd
pleoapele ne stingem
spre a afla că
nu murim
orice stare deplină a inimii tinzînd
a se reproduce, totul în jur
fiindu-i răsfrîngere
unde, pînă şi un cîine e mai lovit de o dojană
înălţîndu-şi ochii spre tine - viaţa
va mai fi oare cea care a fost?
cîtă îndestulare vom afla
în clipa înfiorării
cîtă vreme
dacă şi iubirea sunt ca
moartea şi dumnezeu
alăturări de
neconciliat?
să te laşi mistuit
în linişte, aflînd.
cu neputinţă de împărtăşit.
limba fiind diagnosticul
aflării în salt, într-adevăr
atunci cînd o stare atinge
lizierele geamătului
preschimbarea
e aproape
să fii nud de gînd, ce-i larma răsfrîntă-n lume.
unde teama de moarte e cel mai fin afrodisiac.
unde-n propria ţară şi-au exilat inima.
unde doar mamele îşi ţin pruncul
în stînga, cît mai aproape de ea.
