Moartea unui supranaturalist





cititorul trăise tot timpul cu senzaţia că

pe parcursul lecturii

se intersectase de cîteva ori cu o siluetă

neclară

abia acum la sfîrşit încerca să-şi explice

de ce nu reacţionase în nici un fel

preferase să rămînă atît de impasibil

ar fi trebuit să-l furnice cîteva bănuieli

mai ales că în cartea aceea nu se

întîmplase aproape nimic

se gîndi că după un somn bun lucrurile aveau să se limpezească

să se aşeze să ia poziţia nisipului pe

fundul apei

în zori îşi dădu seama că fusese vorba doar de o plimbare

printr-o piaţă periferică a oraşului

în centrul ei se afla statuia unui

necunoscut (nici măcar erou)

se pare că în anumite perioade ale

amiezii

lumina strălucea atît de puternic încît

statuia nefiresc de albă

se vedea din anumite unghiuri ale pieţei foarte vag cu întreruperi

adesea viaţa nu opreşte în haltele minţii

adesea hărţile mint se gîndi cititorul

adesea o linişte mătăsoasă încolăceşte

gleznele

lumina străluceşte parcă şi mai puternic

iar acele ceasurilor se deschid larg

ca şi cum te-ar îndemna să intri

somnul se face o apă limpede

şi nimic n-o mai tulbură



Sacul



ca vechi pacient al neliniştii, ar cam fi

fost vremea să înţeleg –

mişcările făcute în afară nu sînt decît

călărire de ficţiuni. la ce bun ?

prevăzător, aidoma celui ce vine dintr-o

îndelungată convalescenţă

şi se întreabă dacă ea, convalescenţa, cu

discreţia-i vinovată

că te-a călăuzit departe de boală, mai

poate fi un preludiu la ceva,

prevăzător, deşi obişnuit pînă mai sus

de cap cu lumina împrăştiată

de lampadarele de stradă, vîscoasă şi,

vai, atît de înclinată

încît umbrele se lungesc peste tot, ies pe

sub uşi ca nişte cozi de şobolan,

cotrobăiesc şi se preling de-a lungul

ungherelor,

pe ziduri şi prin şanţuri – un duel al umbrelor şi nimeni nu mai are răbdarea

sau curiozitatea să se întrebe de unde vin ele, cine sau ce le lasă şi, mai ales,

cine şi ce cîştigă. era ca şi cum, la tot pasul, aş fi trecut prin dreptul unor

holuri întunecoase

sau peste nişte canale secate, o Veneţie moartă, butaforia unei încăperi

zăbrelite.

erau mereu aceste umbre cu un destin

înaintea noastră, într-un fel,

fiinţele şi lucrurile le erau datoare, în

urma lor corpul se tîra ca un sac.

şi aşa cum ce iese din pisică şoareci mănîncă, ce iese din corp umbră face.

deci există. din umbră nu iese nimic, că

e conturul ideal,

cămaşa de forţă a gestului. ea nu e continuarea, ci negaţia mişcării. negaţie cu

damf

de şantaj. mai întîi trage storurile, apoi

mişcarea e silită sau convinsă

(n-o vom şti niciodată) să se dezbrace şi

ţuşti afară şi clic ! încuietoarea.

rămasă acolo, mişcarea e lăsată pînă

ajunge ficţiune în carne şi oase.

prevăzător şi totuşi cu nimic mai

surprins decît puşcăriaşul ce, spăşit,

îşi ia blidul cu terci şi se retrage într-un

colţ mai cald al închipuirii,

mă îndreptam spre locul unde urma să-l

întîlnesc, trebuia să fie

în dreptul unui lampadar din acelea

sacrificîndu-se mereu

pentru întîlnirile altora, asta însemna că

după ce i-aş fi văzut umbra,

ar fi apărut şi el într-un tîrziu, venisem

liniştit, forfecarea sacadată

a picioarelor reuşise, nu-mi dau seama

cum, să se desprindă de corp

şi să mă poarte pînă acolo. tocmai cînd priveam uimit cum strada,

înclinată (sub greutatea luminii ?)

alunga din gîndul meu, rînd pe rînd,

orice explicaţie aş fi încercat să găsesc

faptului că toate rămîn nemişcate,

la locul lor, a început zumzetul acela care se încăpăţîna să-mi dezmorţească

memoria, să topească gheţarul acela,

mai era oare ceva de salvat ?

m-am uitat în sus şi am văzut bucăţele

din instalaţia de iluminat

pocnind de frig, totul s-a limpezit brusc,

am înţeles de ce era nemişcat,

îngheţul îşi făcuse treaba. în locul acela

strada descria o curbă largă,

chiar îmi spuneam că, iată, acum cînd

nimic nu mă mai poate surprinde,

sînt silit să-mi înghesui privirea în colţul străzii, ar fi încăput multe

întîmplări

acolo, presimţeam însă că nimic nu-mi va întrerupe convalescenţa,

coridorul acela cu pereţi groşi, lung şi neaerisit, care uneşte – sau desparte ? –

strigătul de ecou. şi numai vălătuci de zăpadă viscolită se îndreptau către

mine,

treceau mai departe, frigul se încolăcea

tot mai strîns printre picioare,

îmi închipuiam deja cum mă voi

răsturna ca un sac bine legat,

chiar în mijlocul străzii,

iar el îl va găsi şi nu va afla niciodată că

întîrziase,

îl va arunca într-un şanţ şi pînza aspră îi

va lăsa pentru scurt timp

o senzaţie neplăcută şi asta l-ar face să-şi aşeze una din palme peste cealaltă,

să şi le frece uşor, ca atunci cînd vrei

să-ţi intre în piele un balsam,

tot aşa cum făcuse odată, pe malul mării, cînd îmi luase palma mică

într-ale sale

şi ea zvîcnise acolo, poate chiar

strălucise puţin – o perlă,

vîntul ridicase în jur dantelării de nisip,

calde,

acum însă îşi simte gîtul invadat de

broboane de sudoare, ca şi cînd

ar fi înaintat pe un coridor lung şi

neaerisit şi îşi slăbeşte din mers

strînsoarea fularului. în urma sa, ca în basmele vechi sau reclamele moderne,

vîrtejul de zăpadă se retrage şi intră în

sacul azvîrlit în şanţ.



Vis ce r(e)al apare



în ocean sînt insule pe pămînt sînt lacuri

adevărul iese la suprafaţă mereu

un lac secat o insulă de gheaţă

sînt evenimente

pentru care soarele roşeşte de două ori

în aceeaşi zi

“e prea puţin, să-i desfacem contractul”

astfel i-am auzit şoptind într-o

dimineaţă

o dimineaţă din acelea în care ieşind

te simţi ca şi cum un ftizic şi-ar împrăştia respiraţia umedă

drept pe faţa ta

ceaţa începuse să bată spre roşu

alt răsărit criminal altă noapte pierdută

trecătorii erau rari şi se opreau fără să

ştie de ce

“nimic nu mai merge” mi-am spus

cu gîndul să reintru în casă

frigul însă mi-o luase înainte

mereu îi reuşea asta mă făcea să-mi simt

corpul prea mare

oricît de atent i-aş fi supravegheat

mişcările

ceva rămînea pe dinafară

şi amorţea



se spărgeau mugurii nopţii

mi-am spus că ar fi bine să trag

chepengul

ăstaaa…visul

dacă mai întîrziam puţin parfumul lor

m-ar fi îngheţat

am privit prin geamul mic

şi l-am văzut pe Acela cosea iarba în

lumina lunii

o cosea cu acul

a doua zi tălpile aveau să nu simtă nimic

să dea de ştire mai sus că totul rămăsese

neschimbat

pînă departe se vedea strada

de cîte ori o lustruisem

cu privirea cu paşii cu gîndul

ar fi trebuit să arate ca o argintărie fină

şi scumpă

nu era decît un os o coastă acoperită de

praf

nu ştiam ce să fac cu ea

corpul fusese îngropat demult

cine avea nevoie să şi-l amintească



i-am auzit din nou acum vorbeau tare

le simţeam vorbele urcîndu-se pe mine

iar undeva sus de tot

aveau să înfigă un steag

undeva sus de tot

unde nici nu mi-aş fi închipuit că exist

aerul se umpluse cu urme de bocanci

se lăsa un fel de negură

apusul era atît de aproape de dimineaţă

încît nu mai avea rost să te trezeşti

aşadar eram o scară

mă întrebam ce-or fi găsit de reparat

deasupra mea

şi ridicînd privirea l-am văzut pe

Heidegger

dădea să coboare să se spovedească

deşi cam asta făcuse toată viaţa

numai că obosise să tot urce

şi apoi de la o vreme nu se mai vedea

ţipenie de fiinţă

s-a uitat la mine şi mi-a spus



mai sînt cîteva evenimente

cîteva firimituri împrăştiate după ospăţ

nu le dă nimeni nici o atenţie

priveşte poemul se umflă în curînd va

ceda

lumea se va termina brusc

fără convulsii

eu sînt anestezistul



(începusem să înţeleg ceea ce unii

trăiseră

cu mult înainte

dar nu făceam altceva decît să mă

lovesc

de pereţii acelui încăpător – mulţumesc pentru împărtăşanie ! – sentiment

postmodern

o ultimă pilulă uitată într-un flacon

şi fără un rest de mîndrie le-am strigat

să mă aştepte)