Poem de dragoste
E un fel de amiază stricată, mustind
ca prunele mult prea coapte care plesnesc fără
zgomot,
cu sucuri şi carne dulceagă de fruct doborât –
dând buzna afară
din pieliţa vineţie în care aşteptau ghemuite.
Din aroganţă mi-am zădărnicit mai vechea
hotărâre de a mărturisi:
ecoul versurilor pe care le-am smuls din sucurile
şi carnea micului animal
doborât la marginea zidului de lut s-au spulberat
într-un
irepetabil joc de artificii în ziua când zăpada
începuse a se topi
de pe scheletul atât de schimbat al memoriei
noastre comune.
Acum aştept, dedublat, între limba maternă,
zimţată ca un crenel negru
gata de atac împotriva celor două silabe roşii de
la marginea mării
şi gestul sintactic din privirea tatălui rigid şi
captiv.
Nimic nu e mai departe de mine decât stâlpul de
care stau lipit,
dârdâind. Îmi ies aburi din mâini şi din ţeastă.
Fac paşi cu creierul.
La rădăcina nervilor scriu: – Aşteaptă-mă, tu,
chiar departe,
iubito cu păr arămiu...
Poem de dragoste
Nu se stingea ţigara pe jumătate îngropată-n
nisip, de parcă
o mare întreagă trecând peste solzii jarului treaz,
noapte de noapte,
nu ar mai fi putut să îl stingă – se opintea doar
în el,
şi ai fi zis că braţele musculoase ale apei saline
odată îl va spăla,
trecând prin asprimea întortocheată de gheară
înmuiată
în sânge şi vin...
Ca peste o flamură vremelnic abandonată în
luptă, sau poate ruptă,
cu colţii, de-un lup,
ori peste-o rană în altă rană, mai mare, suplă,
zvâcnind?
Doar mâinile tale, mângâind un şarpe de catifea,
a uitare...
Poem de dragoste
Spre ora zece, o siluetă albă se apropié de
fereastră.
O priveam înfigându-se în perdele, molie
bezmetică,
tânjind să fie străpunsă cât mai curând de
lumina-nvechită
şi pală a înserării.
După o clipă, un mort a urcat în patul meu.
S-a întins,
cu un oftat prelung, apucând paharul de lângă
pat ca să bea.
Cu miere de tei umpluse paharul acela iubita
mea, înainte să plece.
Eu singur tăgăduiam.
Mierea îi curgea musafirului meu de pe bărbie
pe cearşaful
imaculat al patului nupţial.
Ne încleiasem.
Am înţeles atunci că lupta se sfârşise, înainte de a se fi decis
un învingător.
În curte, lumina întrupată zăcea ca un hamlet fricos.
Eu mă adăposteam în tranşeele nopţii.
E dragostea mea un osuar pentru combatanţii lucizi.
Poem de dragoste
Şi atunci, la ce bun să mă zbat, dacă ea e prinsă în odgonul
liniştitoarelor obişnuinţe casnice?
Copioasă lenea asta erotică,
îmi zic,
iar comparaţia cu o reptilă nu e deloc deplasată:
citind versul ăsta ea va râde (cu delicateţe, va hohoti o oră
întreagă) de toată zarva pe care o fac, fără ca măcar
să ştie totul –
fără să-i pese, în orice caz –, sub ferestrele
acoperite cu draperii de culoarea purpurei.
Adică, fiindcă eu stau
acum în ploaie, în faţa căsoaiei unde probabil
candelabrul aurit s-a aprins deja, şi aştept
doar un semn, cu gândul la lenea ei sălbatică şi la ritualul nostru
zilnic de aşteptare, cu încercuiri şi ocoluri
furişate,
asta nu mă face mai bun
decât ceilalţi, cu care îşi va petrece seara în
continuare?
Adică de ce devotamentul meu valorează mai
puţin
decât gesturile lor calculate,
cu toate buzele acelea ţuguiate caraghios, dând
târcoale
ceaiului aburind? (Pe care ea îl bea acum
împreună cu ei?)
Şi atunci, la ce bun să mă zbat?
Poem de dragoste
La urmă nu rămân decât eşantioane fireşti
ale iubirii care a fost, şi regrete rostite furiş,
într-o limbă sperioasă dar calmă ca un călugăr
bătrân.
După un timp, nu mai recunoşti decât o dantelă mirosind a vanilie,
o urmă, un foşnet îndepărtat – şi ochiul de azur al
celei plecate:
scufundându-se în venele unui metal mai
îndurător.