Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Alexandru Dohi


Motto: "Ce am putea opune dispariţiei
din abis în abis
şi acele minunate detalii
ce fac un destin o urmă
şi piatra stă acolo
zece mii de ani
dar omul un om chiar
un anumit om orice ar
face şi gândi cum ar
putea concura piatra
poate prin curiozitate
frică debordantă uimire
şi vis incandescent"


făclie nebună
în plină amiază




ce nebun



în plină amiază



ochii mei sutiene funebre



luminează visează



ziduri lungi lungi lungi



acel ceva teribil ce nu e realitate



pentru că e mai mult decât realitatea



ce nu e vis ci trezire învăluind lucid



ochii mei sutiene funebre



verzi verzi de primăvară



ce sâni de fecioară stâncoşi



noaptea preaplini



degetelor morţii



grei de febră se lasă



sfâşiaţi sfărâmaţi surâşi în spume







(1972, Cluj, pe zidul ce desparte Calea Turzii de Cimitirul Házsongárd)







căderea în film







la prima vedere pare o nimica toată



la a doua parcă ar fi o adâncire



în ceva deja de demult ştiut



apoi devine din ce în ce mai neobişnuit



de te scoate pe neobservate din apele tale



şi prins în mrejele ei uiţi de unde ai pornit



laptele fuge pe plită ţigarea te arde la degete







aura agoniza







ca un copil însetat o uşă plângea



fără milă se derula



filmul vieţilor noastre



nimic nu mai prindea patină



totul era nou



din ce în ce mai nou o uşă plângea



o uşă mare amarnic plângea



se închidea



şi se deschidea



sala sufocant de plină



nu-mi găseam locul



şi deşi eram fiecare spectator



nu mă găseam



căutam ieşirea şi eram ieşirea



eram ieşirea şi căutam ieşirea



povestea repetată până la sânge



nu mă mai tulbura



studiam la fulgerele scenelor de omor



amor şi viol forma floricelelor de porumb



în noaptea de cinematograf ca gura



de peşte pe uscat o uşă plângea



se închidea şi se deschidea







şi somnul e frica de a fi Dumnezeu







la o privire mai din adânc



în fond sunt liber să-mi visez trezia



arhiplin de câmpii unde îţi vine să alergi



să te joci să dansezi să cânţi



dar de fapt sunt sclavul unicei



arme ce o posed împotriva haosului



a fi cuminte a nu răni a nu provoca



suferinţă



de câmpiile devin caverne



de jocul devine luptă



de alergarea hămăleală



de dansul dârdâie



de cântecul carantină



această armă de cuminţenie o tot



demontez



o curăţ şi o fac la loc întreagă



mereu altfel







stânca din vis







încet o răşină pe scoarţa prunului



ursuz curcubeu cum sângele



ursului în hibernare



încet ca o ştergere de contururi



în bogata ninsoare vocea aceea tremura



încet se târa leoarcă de sărut



în liniştea de febră vocea



ploua peste tot imaculare



de nu se auzea nimic aşa cum la tropice



nu vedeai stropi nu auzeai răpăit



şi brusc erai ud







statut



de realitate







îmbinare născută



dintr-un viciu de asociere



cum savantul nu prin formule



ci din te miri ce descoperă



când obosit de calcule



se-nvârte ca tot omul prin bucătărie



care spune sunteţi



aici şi dincolo







acel gest eliberator



din frigul singurătatea şi rătăcirea



...ascultam şi iar ascultam



păduri norvegiene



în acea bucătărie împărţită de un om



cu dureri închipuite ce nu se mişca din pat



şi acel student în matematici superioare



mă privea curios cu poftă nedumerită



cum un tigru o panteră cum un turn un



tunel



cum bucuria camerelor unde se bea ceai



ar privi tristeţea coridoarelor de tribunal







am auzit de străpungerea acului







când deja îmi îngăduiam



să fiu oricum



încă mă speria nicicumul



când oboseam să-mi ascult moartea



ascultam muzici



abia când obosesc să ascult



încetez să-mi cos un contur



insula sabie sau sân







există întâmplări



cari sunt perfecte



atâta timp cât



nimeni nu ştie de ele



ca o insulă mănoasă



într-un ocean de răni



ca un turn într-un tunel







plopul diapazon







visele cântă la o realitate dezacordată



un sentiment de ploaie în cinematograf



foşnet de celofan şoptite atingeri



între necunoscuţi cu ochii ficşi de insulari



un sentiment de ploaie în cinematograf



înmuguresc săruturi afară e iarnă



aceşti fulgi de porumb au gust de os



proaspăt fracturat imaginile cad



cad peste mine cum pe un trotuoar



la ora trei dimineaţa paşii paznicului



inspectând un agregat periculos



semnele de naştere de pe epiderma



unei bănci







pescarul de oameni e altă mâncare de peşte azi







a cerut timp



a se inventa



atâtea aparate



cari economisesc timp



şi oamenii care folosesc aceste aparate



nu au timp unii pentru alţii



cârligul lui e cuvântul



momeala e moartea timpului



azi el nu mai e un predicator



ci dăruitor de timp



se opreşte







se pare cum secretul e absolut necesar întru viaţa transparenţei







ce putem face



să cultivăm neantul



să însămânţăm



tunelul cu turn







poate că ceea ce se întâmplă de la sine nici nu trebuie înţeles







acea imensă încredere



cum cuvintele m-ar



putea duce la înţeles



mă face să-mi rup privirea



de la răsăritul soarelui



şi să admir mersul stiloului



pe apele hârtiei







ia-o de unde nu-i pentru că numai acolo într-adevăr este




claritatea din tulburare



bucuria din tristeţe



eternitatea din murire



întregul din părţile răzleţe

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara