Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Ion Horea


Câtă lumină
Câtă lumină în această stingere!
Câtă culoare în această pieire!
Mai întârzii şi tu
ca o părere, fie şi-atât!
|n loc de cântări la fereşti,
rugăciuni şi vitralii
mesaje de dincolo
prin ziduri vibrări de cupole,
sub genunchii tăi
cenuşă de clopote...

De la fereastră

De la fereastră
urmăresc desfrunzirea
peisaj fantomatic
vara răsfoită de vânt
o zi, o lună,
apoi orga plopului împăcat
sub clătinările iernii...
nimeni nu întreabă
nimeni nu aşteaptă răspuns

De mirări căutat

De mirări căutat
Ca de-un blestem ocult
Jumătate mă zbat
Jumătate exult
Nici nu ştiu ce mai sânt
Căutând împrejur
Câteodată pământ
Câteodată azur
Să te bucuri! îmi spun
Şi încerc şi aştept
Jumătate nebun
Jumătate-nţelept
Doamne, Tu m-ai adus
Din cerescul Tău har
Câteodată Iisus
Câteodată tâlhar!


Viaţa-mi rămâne

Viaţa-mi rămâne
Doar ca un templu
De azi pe mâne
S-o mai contemplu
Patimi, iubire,
Trec în uitare
Ca o plutire
Peste altare

Lumea bătrână

Dealuri şi delniţi
Se mai îngână
Stins în cădelniţi
Nici cum se trece
S-o tângui n-o pot
Cerul e-o rece
Dungă de clopot

Oricât ai crede

Ce-ţi vine-n minte, ce-alegi din toate
Cât nu se-ntunecă, din cât se mai poate
Drumul de ţară, căratul pe roate
Dealuri suite-n genunchi şi în coate
Oricât ai crede şi oricum ai spune că...
Ceva se spulberă, câtva se-ntunecă.
Ieşi-le-n cale ploilor verii
Cât mai alunecă şi nu te mai sperii
Meliţa bate, fuioare puzderii
D�nsus de casă lăsate vederii
Oricât ai crede şi oricum ai spune că...
Peste pământuri norii alunecă.
Dar să te tângui, căror altare
Cât nu se-ntunecă şi peste hotare
Nu se cufundă pe veci în uitare
Ce mai rămâne din depărtare
Oricât ai crede şi oricum ai spune că...
Ceva se spulberă, câtva se-ntunecă
Peste pământuri norii alunecă.
Pân-o să pierd...
Pân-o să pierd şi bruma de gând,
până-ntr-o oară
Când n-o să ştiu ce semne mai cată să mă
doară
Pe drumul care suie, de dincolo de moară
Până la vii, deasupra, la sfânta lor comoară
O să apuc din teamă ori numa-aşa-ntr-o
doară
Să caut leacul lumii şi-a timpului ce zboară
Şi-a unui vers ce-mi place cum sună, bunăoară,
Şi-n tot ce mă încearcă şi-n tot ce-i o povară
Când văd că ziua însăşi din crucea ei coboară
Şi ştiu că n-o să-nvie nicicând a doua oară



Cu nori de praf


Cu nori de praf deprins, şi nu de foc
Du-ţi turmele pe şesuri şi veghează
Când crucea zilei suie în amiază
Şi umbra-i foarte rară ori deloc
Se sparie gândul însă mai cutează
Profeţii din pustiu când îi invoc
Şi caut semnul Lui din loc în loc
Pe faţa mea să simt cum se aşează
De unde vii şi unde vrei să-ajungi
Poate un nor se va alege-odată
În dunga lumii foarte depărtată
Ca să-ţi răspundă-n tunete prelungi
Mă-ntorci din Biblii şi mă bântui, Tată,
Nu ştiu, să mă primeşti ori să mă-alungi!


Poate prea golu-i

Poate prea golu-i, poate prea plinu-i
Ori stau la pândă zeii auguştii
Şi prins de neguri mai spui că nu ştii
Sortit pieirii de ce te chinui
Şi te întuneci şi te învinui...
Opreşte! Trage zăvorul cuştii!
Dă drumul fiarei! Vezi ce seninu-i!
Şi prins de neguri mai spui că nu ştii!...



O vatră

...o vatră-n care n-a mai ars
un foc de cine ştie câte veacuri,
descoperită ca din întâmplare
dins-s de drum, într-un răzor, sub coastă.
Cenuşa-i păturită-n strat subţire
sub lutul galben, parcă înviind
o flacără sub grinzile-afumate.
Din cioburi de-ar mai fi să mai închipui
un blid, o oală, umbra unei mâini
deasupra vetrei mestecând, şi parcă
pământu-i noaptea dinspre care vine
în pâlpâirea vetrei altă umbră
şi-o alta-n urma ei şi se aşază
pe un podmol, tăcute, aşteptând
în stinsele zăranii, răsturnarea
ceaunului cu mămăligă-n abur
sub grinzi, pe-o masă joasă, lutul galben
ca într-o carte veche, cum închide
în foaia vetrei stinse-o rugăciune.



O apă limpede

O apă limpede, parcă de veacuri,
nu vine îngerul s-o tulbure
şi nici măcar nu mă aplec narcisic
spre faţa mea să văd cum mai arată.
De-ar fi măcar un semn de răzbunare
din partea nu ştiu cui, să-arunce piatra
să facă cercuri, să se-ntâmple ceva
nimic, un ochi albastru, neclintit,
nu cel din întunericul fântânii
la care căutam întotdeauna
când coboram din cumpănă găleata...
O apă limpede e tot ce sunt,
străină şi de duhul ce plutea
deasupra ei, cândva, la începuturi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara