Inexplicabil

Simţământul acesta e greu de exprimat,
şi chiar de-ar fi exprimat nu ar rămâne în urmă decât textul,
cuvintele înşirate anapoda – deşi în ordinea gramaticală firească –
şi singurătatea acestor pereţi goi îmbibaţi de vieţi netrăite
şi de strigăte înfundate în propria neputinţă – umbre subţiri
peste noaptea lucrurilor – sentiment greu de exprimat
cum e greu de explicat începutul
şi cum nimeni nu a văzut vreodată un înger născându-se.

Persistenţă

Zidurile se unduiesc după alei până când ajungi
în camera cea mare unde toţi aşteaptă
şi îşi deapănă gândurile ascunse
care viermuiesc pe dedesubt
şi te fac să tremuri şi să nu mai poţi începe din nou.
Să crezi că drumul s-a sfârşit.

Lămpile tremură şi ele pline de gaz şi mânie.
Unul şi acelaşi cuvânt poartă vânătoarea şi lepra
între două ferestre deschise.

Din noapte se desprinde nesomnul
şi sufletul se îngraşă cu sfinţenie şi puritate
dar trupul decade ca un neg cangrenat
pe faţa pământului înroşită deodată
de fibule şi femururi zdrobite,
de surâsul care nu vrea să se stingă.

În formă continuată

1.
Cenuşa absoarbe vulturii din cer
pământul soarbe lumina şi păcatul umblă pe picioroange.
Pe spinările bivolilor a crescut floarea roşie
mâncată de singurătate din care se-nfruptă-amintirea.
Pe crestele munţilor a apărut mătrăguna
şi iarba printre degete.
Aici în oraş armura umblă singură
printre blocurile de locatari înfundate cu ciment şi gunoaie
iar steaua roşie străluceşte mai vie ca niciodată
peste uzine şi fabrici.

2.
Marea nu are uşi, are doar linii şi spaţii care se măresc
din ce în ce mai mult dincolo de vedere.
Pe acoperişul mării zac leşuri de păsări şi vânturi crude,
pământul nu are scăpare. Iarba creşte-n neştire
şi o poţi auzi cum scrâşneşte şi o poţi vedea cum se zbate
în flăcări cu gazul albastru, flăcări de timp infinit –
ritmuri microscopice ale unor tobe infime.
Dintre buruieni hrănite cu băşici pline de gol şi de lipsă
cresc steaguri udate de ploi, decolorate de soare,
înnegrite de fumul uzinelor moarte
şi de zgomotul paşilor tot mai mari crescuţi din adânc.
Se apropie de noi încet vidul din soare, proletarii de mâine.
În depărtare auzi sirenele de la fabrica de funii
şi oamenii liberi.

Epuizat

Putere fără voinţă şi memorie, pe dedesubt, sub pământ.
Strada e moale şi rece, plină de confuzii, uneori cade în adânc
şi simţi pentru o clipă gustul fierului şi al cărbunelui
de milioane de ani formându-se, transformându-se.

Uneori strada orbeşte şi soarele se vede ca printr-o sticlă afumată
şi nimic nu mai poate să spere. Stăm aici ca pe o planetă străină
şi din cer cad bucăţi de amfore sparte
ca şi cum războiul s-a sfârşit şi nimeni n-a mai clădit o cetate.

Izolat

Printre agregate, penduluri şi motoare
creierul scânteiază în apa bătută de vânt
într-o împrejmuire de calcar
încărcat de neuroni cu învelişuri fluide
de vise umbroase şi gânduri de glorii
într-un câmp poleit de lună
şi în cerul bătut de soare
încearcă să te-atingă fiinţă de neatins
arzi fără flacără şi doar arsura ta se simte
ca o mângâiere pe faţa plânsă
şi în adâncuri unde nu sunt cuvinte şi măşti
unde fiinţa adoarme liniştită.

Moară în gol

Geana iscă năluci în vopseaua de cenuşă a morţii
cu care se mânjesc toţi stâlpii şi toate zidurile
toate chipurile nefericite cu care ai stat la masă
fără să ştii că în seara asta ai să te duci
şi ai să laşi în urmă doar plâns şi venin.
Doar vânt şi deşert şi scâncet de orb.

În urechile mici ai pipăit ţărână. Ai respirat doar ţărână.
Ai privit prin lentilă şi din cer au înmugurit cârcei în privire
şi insecte cu zâmbet funebru.

Ai văzut doar nisipul.
Ai pipăit o lume de plastilină.
Ai auzit o moară în gol.

Undeva în câmpie

Trenul s-a oprit în câmpia cu pietre umede, mate.
Nicio uşă şi nicio fereastră nu se deschid.
Figuri apar înţepenite în geamuri,
par muguri miraţi
lacrimi mari curg pe ferestre.

Un om umblă cu un ciocan printre vagoane
şi bate în roţi – un sunet veşted se desprinde
şi răzbate până aici.
Inimile celor din vagoane încep să cânte
şi trenul se ridică la ceruri.

În locul unde au fost amintirile

Pe pielea noastră pătată de sare şi de vânt
amintirea se descompune în linii şi puncte-n zigzag –
ne întoarcem cu faţa spre ele
şi timpul se opreşte în locul în care înfigem acul
şi din care curge sânge uscat.

Pe pielea pătată de sare şi timp
amintirile iau forma unor sticle pe care le avem în faţă
pe masa la care stăm şi plângem.

Caut într-un crater sentimentul uitat
printre frunze şi oase uscate
şi ridic în braţe trupul moale al timpului
sperând că o să te compun din amintiri
dar din amintiri gâlgâie fluidul rece
ce nu se-ncheagă-n fiinţă.
Şi din toate rămâne doar gaura făcută în piele
cu ochiul care se holbează la tine.

Timpul începe privindu-l

Strada se adânceşte în peisajul alb
în timp ce camera se adună în spatele meu din linii şi puncte
şi o simt ascuţită-ntre coaste
şi simt faptele forfotind, risipindu-se-n splendoare
în jurul meu, iar eu cu privirea afară, pe fereastră,
încerc să fiu, să cred, să ştiu că e adevărat ceea ce simt
şi că timpul începe privindu-l
se desprinde din mine şi se deşiră în lume
cum se deşiră un mosor de mătase
peste lucrurile nemişcate.