Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Octavian Doclin


Pîrga



Poetul – pîrga cuvintelor

început de rod o nouă naştere ultima –

coroana de slavă a poemei altoiul

trunchiului de pămînt al poemului în

putrezire



naştere din naştere

putrezirea înviată de neputrezire

lemn din ceruri înflorit din lemn de

pămînt –

pe fruntea poetului săpată forma literei T

mereu adîncindu-se

în palma mîinii lui drepte ivită rana

încet deschizîndu-se

întîiul rod – deodată cu pîrga

Mîna de ţărînă



Trăieşte pe domeniu

fără lumină şi apă

cum Trandafirul de Crăciun pe piatră

cu mîna lui de ţărînă

scrie pe ascuns tot ce aude

cînd vorbeşte singur Stăpînul

şi n-ar vrea să se ştie

fiindcă fidel lui pînă la capătul

ultimului cuvînt în pîrgă

încă înainte de-a-i fi fost arătat întîiul

Scribul îl urăşte tot pe ascuns

cu gustul poemei în gură



Fuiorul



Stătea ascuns în lanul de cînepă

din grădina casei de la doclin

de tălpile de copil se prindea

pămîntul reavăn răcoarea lui

dacă (abia) îi stîmpăra sîngele înfierbîntat

verdele crud al cînepii tinere

îi colora ochii tineri cu care vedea

lumea visată şi cerul albastru

era verde crud precum snopii de cînepă

puşi de bunica la murat ascunşi sub mal

în apa rece şi limpede înverzită şi ea

repede

de picioarele lui şi ele prea tinere

sub care-i strivea într-un dans nici azi

înţeles

era verde crud un verde închis

de la tălpi pînă la creştet

cu toate că atunci părul lui de copil

avea culoarea aurului ca al mamei sale

cînd l-a născut



II



ascuns în lanul de cînepă

din grădina casei copilăriei

chema roiul de viespi şi privea cerul

albastru

culcat pe spate în răcoarea cînepii

vedea mai bine lumea visată

prin crăpătura ochilor lui verzi

mai cruzi ca verdele crud al cînepii

cînepa – pîrga puterilor cuvintelor sale

în tinereţe



III



cine mai cheamă astăzi oare cuvîntul la el

se auzi gîndind deodată cu voce tot mai

puternică

şi crezu pentru o clipă că sîngele verde

crud

de odinioară al copilăriei

va fi fuiorul în care va lega

pentru totdeauna lîngă el poema

între timp însă fără s-o fi simţit în preajmă

ea îi lipise cu apă verde pleoapele

ele acum aurii

mai auzi doar plesnetul despicînd

în două lumea visată şi cerul albastru

precum trupul de mult uscat al cînepii

adunat în fuior pe braţul bunicii

cîndva

Turnul Unghiului



Din Turnul Unghiului priveşte poetul

doar cu ochiul care vede numai

înlăuntrul său

domeniul poemului

cuvintele mici pe care el le trecuse

victorios

prin încercarea din Vale

plesnesc acum în pîrgă deplină

se bucură mult văzînd cum îşi trec

povara lucrării din gură în gură

aşa cum în copilărie văzuse el în

muşuroaiele de furnici

la care se uita ore în şir

bucuria-i ţinu însă cît durata fulgerului

timp destul pentru naşterea florii

de mină

gîndul că după primul rod

o altă încercare îl aşteaptă în Vale

fără să ştie cît de puternice

vor fi vinele picioarelor noilor născuţi

îl nelinişti peste măsură

deschise celălalt ochi care vedea numai

în afara sa

şi desluşi cum dinspre partea de sud a

domeniului

cu steag alb în mînă (şi) în goană

nebună

se apropie punctul



Apărarea domeniului



Pentru ca fiecare să aibă

locul ce i se cuvine

şi domeniul să poată fi apărat

şi pentru ca poetul să nu îl arunce afară

ca pe-o mlădiţă stearpă fără putinţa

rodirii

cuvîntul trebuie să se nască în afara

poemului

dar să crească şi să rămînă în el

fiindcă atît de mult a iubit poetul

poemul

încît a dat pe singurul său cuvînt afară

din el

născîndu-i poema

Ierihon



De mai mult timp poema stearpă era

nici un alt cuvînt din ea nu ieşise

altele noi n-au fost auzite sau văzute

intrînd

poetul îşi chemă poemul la el şi-i spuse

intră la noapte la ea înconjoară-i locul

de şapte ori adună-ţi puterea în aşa fel

ca ultimul ocol să fie în mers înnodat

dacă acest lucru îl vei putea face

ca atunci în tinereţile tale

cortul cuvintelor ei se va prăbuşi

goală lăsînd-o în ape deschise strigă-mi

tare o dată numele

şi voi înţelege că i-ai zdrobit orice

voinţă

că floarea de jar din nou a-nflorat



de-atunci poetul aşteaptă

pe poem încă nu l-a văzut cineva

de-atunci

Complotul, naşterea



Cînd au văzut cum pîrga cuvintelor

mici

dă-n floare bogată şi rodul va fi pe

măsură

şi că pe ele le vede acum

doar ca pe nişte omizi

pe ele care au străbătut Valea

mici şi în pîrgă la rîndu-le

urmîndu-l fără poticnire

prin viclenia tinereţii şi puterea sîngelui

lor clocotind

gata să spargă vinele braţelor lor încă

fragede

cucerind Cetatea bătrînilor lor cu

întregul domeniu

văzîndu-i aşadar prea mare grija

pentru noua bogăţie ce va să

prospere-ntre ziduri

ele

au hotărît în sfatul din templul

înălţat pe locul în care au aşezat piatra

Eben-Ezer

să-l alunge ca stăpîn al domeniului

teamă n-aveau domeniul era bine ştiut

doar neliniştea că dacă totuşi

vor fi ele cele alungate în cele din urmă

domeniul să rămînă fără fisură

neîmpărţit

iar tot ce au agonisit pînă aici

risipit să nu fie

drept mărturie să stea

zidirii lor în poem

la urechile lui ajunseseră însă toate

acestea

astfel că atunci hotărî

printr-un semn ştiut şi văzut

doar de cele în pîrgă

să cheme la el

în ceas de seară tîrziu

din locul ei de pîndă

de la marginea marginilor

poema

apoi ridică podul

un ţipăt ca al femeii născînd

clătină punctul

„cu durere vei naşte” îşi aminti

poetul



Lamentaţia



De lumină am nevoie

fiindcă ochi deşi am

sunt orb

cuvintele-n pîrgă nu le văd

le aud doar

la naşterea lor întotdeauna

particip doar pe furiş

ciulind urechile

se lamentă Scribul

în urma Stăpînului mergînd

cît timp acesta nu-l băga în seamă

avînd un ochi aţintit spre fruntea cerului

iar celălalt spre floarea de lotus

încremenită

parcă plutind



Mundus subterraneus



Supravieţuise pînă la ei zvonul

că harta pe care din generaţia lor

nici unul nu o văzuse

decît singur paznicul porţii

cînd noapte de noapte întra în pivniţă

precum părinţii lor în cortul femeilor lor

că bine tăbăcită în spatele ei pielea

ascundea încă o hartă

că pe aceasta

nici ochiul rău al paznicului

n-o poate citi

ca fiind a vremurilor dinaintea vremii

după care şi ei vor tînji mai tîrziu

acolo se bănuia cobora adesea

zile şi nopţi la rînd Stăpînul

în mundus subterraneus

la toţi cei care cîndva

au fost şi ei în pîrgă

trăind acum într-o altă lumină

afară din lege

îl chemau ca la o judecată

astfel că întotdeauna

revenea printre ei

înfrînt

dar nu învins

cu aceeaşi arsură

pe mînă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara