Cum suntem

şi iată eterna ciclicitate: O floare îţi atinge degetul şi
se desfrunzeşte
în memorie, pătează pânza albă. În mintea noastră -
ceară moale - senzaţiile
îşi afundă ca nişte gâze micile picioruşe zburdând din
loc în loc,
o briză sau o furtună de culori, sunete, mirosuri, atingeri
şi forme,
un snop de impulsuri nervoase desprinse din molozul
senzaţiilor.
În alambicuri, spaţiul şi timpul, zborul şi pricina naşterii
ordonează totul în imagini şi serii, ca nişte cărţi în rafturile
bibliotecii.
Dorinţa alege şi trimite. Înţeles, scop şi putere. Stăpânul
decide.
Luna pentru noi e doar ideea noastră pură.
Dar în noi e un soare ascuns, amintirea celor în care
odată am fost,
dar am căzut şi ne-am întrupat. Impuritatea ne face să
uităm.
şi luna nu e decât o umbră a acestui soare, şi lucrurile
doar un susur
îndepărtat şi inconsistent, pâlpâiri trecătoare, şi noi, doar
o singurătate a ideilor.
Undeva există monade şi albii adânci
prin care se simte cum memoria de pretutindeni şi din
totdeauna cloceşte gândul.
Gândul se afundă în fractali infiniţi, în Dumnezeu,
se aude în valea adâncă.
Ideile sunt înstelate pe boltă. Oglinzi joacă precum focuri
bengale
în afară şi înăuntru,
oglindesc mărul lui Adam şi şarpele mieros. Paradisul
rămâne afară.
Iluzia şi certitudinea sunt încleştate ca Iacob cu îngerul.


Trezire

În cameră, aproape în întuneric, răsturnat cu capul în
jos,
agăţat doar de o impresie vagă, în interiorul vidului,
în spaţiul şi timpul care mi-au fost date, în creierul care
mi-a fost dat,
creier al tuturor şi totuşi altul, nu de insectă şi nu de
extraterestru,
ci de om care doarme în propriul cocon împreună cu
fraţii lui
pe care nu îi simte,

în fiinţarea de-acum, cea care-a fost şi care va fi, înainte
de a fi fost,
în sufletul care încearcă să îşi reamintească şi vag îşi
reaminteşte,
soarele aprig, strălucirea care nu orbea,
frumuseţea şi adevărul ei revărsate în culori pure,
aripile care sunt tuleie acum, vuietul quadrigii şi forfota
cailor
în cerul albastru fără sfârşit,

aproape în lumină, învelit cu voaluri, aproape sfâşiat,
trupul meu se împărtăşeşte în ele, în boarea lor,
în duritatea lor plină de miere,
şi umbrele îşi pierd corpul, inconsistente ca zefirul,
din moloz se desface vârtejul ameţitor, impulsuri cu
baioneta întinsă,
ca un praf fin care se depune pe geam şi din geam sar
alte insecte mai iuţi,
electrice, biciuite de satrapi nemiloşi,
flacăra olimpică ajunge la destinaţie pe eternul ecran
primenit,
reflectoarele luminează dorinţele,
direcţia atracţiei şi scopul, şi tuturor li se dau veşminte,
lucrurile sunt ele, cu corpul lor şi cu veşmintele mele,
ideile zburdă în libertatea voinţei,

şi din întuneric trec în lumină, lumea a fost,
şi acum sunt eu cu ea,
eu cu El,
mă trezesc văzându-mi şi simţindu-mi fraţii,
cerul deasupra şi dedesubt.


Guliver dezlînţuit

Eu vin către voi, în plin naufragiu, cu oasele cuneiforme
pe cerul transparent.
Ca un Guliver dezlănţuit din obiectivitate,
cu puritatea unui clişeu în sepia.
Vă recunosc sub dărâmături, sub abilitatea laşităţii.
Dar voi sunteţi mai "inocenţi" ca viaţa. Ca visul.
Deşi vă priviţi în el ca într-o oglindă toate mişeliile şi
mecanica lor.

Visul - această fiinţă cu dinţi şi gheare care ne apucă
din toate părţile deodată şi ne disecă în infinite infinitezimale
părţi,
cu simbolurile şi mecanismele lui
aruncându-ne în vâltoarea unei finalităţi.
Dar ce finalitate mai are viaţa. Dar moartea?
Imoralitate prin nediferenţiere: albul de negru, mugurele
neînceput
de floarea pe cale de ardere,
apa de norul care o plânge,
sufletul de carnea lui neputrezită.

Şi ce moralitate are visul în inocenta lui oroare?
Când cocostârcul îşi reduce tăcerile la un balet subtil
şi îngheţat.
Când toate se confundă într-o impersonalitate mai neagră
decât
moartea -
Somnul cel lipicios.

Doamne dumnezeul nostru, Tatăl ceresc,
sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta, precum în
cer aşa şi pe pământ,
dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele şi nu ne duce pe
noi în ispită
şi ne izbăveşte de cel viclean, Amin!

Fără speranţă nu poţi să începi.
În somn, ca şi în trezie, ideile sunt prinse cu lasoul şi
aruncate în lume
prin ţesături de vise. Ideile circulă din gură în gură
până când cineva le vopseşte cu sângele lui. Şi le dă o
formă de inimă
sau de altceva, ca o turlă de biserică.


Prin fereastra deschisî

Ierburi şi gropi. Bălţi şi fiare vechi. Câini jigăriţi. Pe muzică de Wagner. Aragazul e acoperit cu straturi străvechi de mâncare topită. Coji de pâine uscată, mucegăită. Un film se derulează cu melancolii. Un joc de cărţi, un împuşcat iluzoriu căzut cu capul în tort. Şi cel cu mustaţă, ca Stalin. Siringa cu ace ruginite şi cutia în care o fierbi, pereţii ei verzi acoperiţi de un puf verde, ca muşchii de pe coaja copacilor în pădure. Mâna de ceară, cu venele desenate sub pielea dispărută, ca o mână din recuzita cântării României, arde în cuptorul crematoriului. În tonul triumfalist al Internaţionalei. Ficţiunea ne priveşte prin periscoapele întoarse, noi, cei vii. Trenul se afundă în praful de cărbune şi cântece de petrecere. Trenul foamei, trenul groazei, trenul oamenilor muncii şi clismele forţate, cu apa de funingine de la robinet. Bolnavii mor când salvarea ajunge prea târziu, pentru că şoferul şi-a băut raţia de benzină şi frecţii. De inconştienţă. Paradele se desfăşoară pe bulevarde pline de mici şi muştar, în ziua de Întâi Mai. Morţii trâmbiţaşi. Cu limbi de moluscă. Cu torţe de iască şi iarmaroc. Numai cronicarul ascuns îi ştie de morţi. Şi iar se stinge flacăra aragazului: gazul metan s-a oprit peste noapte. Aisbergurile pătrund prin ferestrele sigilate, plutesc prin ciorba de potroace, şi ies prin pereţii scorojiţi, se duc în parcurile pline de soldaţi şi servitoare, Magdalena, Magdalena....

şi cei de la canal... şi cei din puşcării... şi cei din
hazna...

şi în birouri, covoarele roşii gâdilă glezna cu candoare şi lichelism. Ordine mari, conştiinţe mărunte. Fumuri de soi peste jale şi clondire: în satele putrezite sub omăt, în cartierele mucegăite sub zgura şi funinginea zilnică. Peste coala plină de ulei de soia a cerului, muşte castrate zboară prin mierea îndulcită cu flaute ruginite în cozile despletite peste iazurile în care peştii au murit otrăviţi cu dejecţiile din gurile torţionare şi burţile hrănite la incubatorul realizărilor. În dughenele goale vibrează bezna. Soia se umflă în burţile flămânde, după ce se desprinde de carnea salamului. Carnea care nu mai e carne. Cauciuc, plastic sau nurcă. Nepunând la socoteală şobolanii căzuţi de pe ţevi în mixerul de la fabrică. Îngerii sunt de cauciuc. Lucrează la descompunerea lui Dumnezeu. La deşirarea elementelor chimice. Câţiva amărâţi fură câţiva ştiuleţi şi sunt condamnaţi la moarte. La fel şi femeile care s-au spălat în containerele cu lapte, la fabrică. Cozile se înfăşoară în jurul circului foamei. Dacă se dă ceva, e bine să ai un loc la coadă. Absurdul se îngraşă din absurd, după ce îl ademeneşte cu botezuri. Cântări.
Zăpezile aşezate, curate ca o poezie, se uită cu justificat orgoliu la năvalnica dezlănţuire a capriciilor iernii.
Nimicul stă netulburat de viaţă.
Nimic stă tulburat de viaţă.
Nothing is troubled.