Hrisanta Doroftei: Colecţia OPERA
POETICÃ, apărută în 2016 la Editura
Paralela 45, sub coordonarea şi
îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi
propune să adune toate volumele
de poezii publicate până acum de
către poeţi români reprezentativi.
Până acum, în această colecţie au
fost publicaţi, pe lângă
dumneavoastră, Liviu Ioan Stoiciu,
Ioan Es. Pop, Adrian Alui Gheorghe
şi Aurel Pantea. Cum aţi primit
această idee?
Emil Hurezeanu: Am fost surprins
şi foarte bucuros. Surprins pentru că
nu mai credeam că poetul din mine
mai este ţinut minte şi de altcineva,
chiar mai mult decît de mine însumi.
Bucuros pentru că, probabil, vanitatea
poetului din tinereţe e încă mai
pulsatilă decît resemnarea poetului
la cărunta maturitate.
Dincolo de mine însă, salut cu
gratitudine această operaţiune de
recuperare-salvare repunere în termenii
actualităţii pusă la cale de poetul şi
editorul briliant Călin Vlasie, alături
de profesorul pedagog eminent care
este Ion Bogdan Lefter. Ei sunt oameni
foarte competenţi şi generoşi, auguri
ideali ai reîncarnării poeţilor şi poeziei
lor de altădată în timpul nostru.
Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei
OPERA POETICÃ, a pus bazele unui
Cenaclu literar, qPOEM,
www.qpoem.com, care a devenit un
fenomen naţional ce urmăreşte
relansarea lecturii de poezie. Într-o
lume a vitezei, a superficialului,
lectura are şanse să învingă?
Lectura este învingătoare şi în era
vitezei şi a superficialului. Numai că
se citeşte mai repede şi mai superficial.
Doar 15-20% din potenţialul internautic
sunt explorate de practicanţii acestui
gen de cunoaştere. Omul cunoscător
continuă să fie mai important decât
instrumentele modernităţii cunoaşterii.
Deci, un cenaclu mi se pare o idee
excelentă. Cenaclul este o reuniune
exclusivă şi limitată, în sensul unităţii
de timp, loc şi acţiune a oamenilor
care citesc şi se ascultă. Din clamarea
monologurilor către toate colţurile
deşertului online se poate ieşi, fie
şi pentru o clipă, pentru a spune o
poezie şi a asculta un poet. Face bine
la frumuseţe. Frumuseţea scrisului,
a cititului, a omului liber de orice
tehnică agresivă şi acaparatoare.
Ambele colecţii noi din acest an ale
Editurii Paralela 45, OPERA POETICÃ
(cinci volume) şi qPOEM (13 volume), ca
şi mai vechea colecţie AVANPOST,
iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul
Gheorghe Crăciun, sunt axate pe
poezie, iar unii autori din colecţia
qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili
la critica literară. Pe dumnevoastră în ce
mod v-a afectat receptarea critică de-a
lungul timpului? Acest aspect se poate
deplasa şi în zona relaţiilor de prietenie?
În cazul meu, ca poet, receptarea
critică a fost dominant prietenoasă,
poate chiar excesiv de darnică. Nu
m-am împrietenit cu criticii mei
pozitivi, cu alţii decât cei pe care
oricum îi aveam prieteni, şi nu
i-am cunoscut niciodată destul de
bine pe criticii răi, deşi ei ar fi fost
prieteni mai buni decât critici, poate.
În lumea de azi, a dispariţiei răbdării
şi disponibilităţilor calme şi pozitive
în tumultul undelor negativităţii,
important este să te pregăteşti tu
însuţi pentru starea de suflet care
primeşte şi transmite binele. Eu încerc
dar nu prea reuşesc.
Care este autorul din colecţia
qPOEM care v-a atras atenţia? Ce
sfat i-aţi da?
Dau tuturor poeţilor sfatul de a-şi
transforma poezia în cel mai important
mijloc de cunoaştere şi supravieţuire.
Când mă gândesc că mormântul
lui Dante a fost mutat de-a lungul
imensei sale posterităţi în atâtea
locuri bine ascunse, ca să fie ferit de
profanare, înţeleg cât de importantă
este opera poetului şi poetul însuşi
cât timp sunt în viaţă.
Poezia este o alegere sau un destin?
Poezia, când este destin, trebuie
aleasă de fiecare dată. Altminteri
pleacă de la tine, te părăseşte. Destinul
trebuie recunoscut şi gestionat, ca
să zic asa, altfel viaţa noastră devine
un fel de autoservire din perioada
crepusculară a comunismului: cu cât
aştepţi ceva mai mult, cu atât eşti
răsplatit mai puţin.
Cum a fost PRIMA întâlnire cu
poezia? A fost „coup de foudre” sau
a venit „picătură cu picătură”?
Nu mai ştiu. În loc să spui sau
să gândeşti în formule de politeţe
sau de ură, poezia mi-a oferit cel mai
adecvat limbaj de exprimare a
unor stări neclare, către mine şi
alţi destinatari răuvoitori, grăbiţi,
indiferenţi sau simpatici. Ca să scap
de grija adaptării prin limbaj la lumea
înconjurătoare am preferat poezia.
În prefaţa ultimei cărţi, OPERA
POETICÃ (Editura Paralela 45, 2016),
ce conţine ambele dumneavoastră
volume de poezie (Lecţia de
anatomie şi Ultimele, primele), Ion
Bogdan Lefter afirmă că sunteţi
„poet de vârf al grupării din jurul
revistei studenţeşti clujene
«Echinox» şi al primei generaţii
postmoderne a literaturii
autohtone.” Pornind de la această
aserţiune, cum v-aţi defini lirismul?
Poezia mea este o formă de înţelegere
a unor angoase, constrângeri existenţiale,
personale şi comunitare. Este şi un
lirism cultivat, filtrat prin experienţa
culturală şi, mai ales, prin frica morţii.
Moartea ca o stare presimţită de artişti
mai mult decât de medici. M-am
bucurat la Echinox de multă prietenie
şi afecţiune, într-o circumstanţă foarte
fericită a vieţilor noastre, ferite pentru
o vreme de atâtea alte împrejurări
ostile ale timpului nostru comun, mai
amplu. Îmi percep lirismul, retrospectiv,
şi ca o forma de recunoştinţă pentru
această întîmplare fericită din viaţa
mea.
Ion Pop, în Echinox Vocile poeziei
rememorează debutul
dumneavoastră (volumul Lecţia de
anatomie, 1979): „îşi construieşte
poezia în familiaritate cu Biblioteca
(...), proiectându-şi pe un orizont de
valori culturale deplin asimilate
propria lume. O lume dominată de
obsesia corporalităţii, a unui trup
învăţat celulă cu celulă, concomitent
cu răvăşeala şi zgomotul de lucruri
al cosmosului străbătut de imense
forţe vitale”. Cum a evoluat relaţia
dumneavoastră cu poezia de-a
lungul anilor? Simţiţi nostalgia
versurilor?
Am avut o relaţie statornică cu
poezia şi atunci când n-am mai scris
sau publicat poezii propriu-zise.
Metafora, tăcerea, subînţelesul, alibiul
semantic sau deriva lingvistică, vorbitul
şi gânditul în limbi au continuat
să-mi fie familiare şi când am scris
şi am vorbit proza cea mai trivială
de însoţire a vieţii noastre din aceste
decenii tulburate.
Cum puteţi rezuma perioada trăită
de dumneavoastră între prima şi
ultima poezie scrisă?
Nici n-a trecut timpul între prima
şi ultima. S-a închis o uşă, s-a deschis
alta. Toţi prietenii mei bătrâni şi morţi
care îmi spuneau că se surpind în
oglindă altfel decât se imaginează…
Între privitul în oglindă şi declicul
imaginaţiei care te transpune altundeva
şi în altcineva, tu însuţi altădată, stă
această distanţă fluidă, plasmatică
dintre prima şi ultima poezie.
Sunteţi o personalitate complexă
care v-aţi dovedit profesionalismul
şi talentul ca poet, jurnalist, analist
politic, realizator tv, iar acum
ambasador al României în
Germania. Care dintre aceste
alegeri/postúri/profesii vă
caracterizează cu adevărat?
Sunt o persoană care-şi pierde
repede răbdarea, chiar atunci când
ştie că în acest fel îşi pierde şi ce are
mai bun. Procedând aşa, pot semăna,
uneori, cu acel evreu călător surprins
între Varşovia şi New-York de întrebarea:
unde te simţi cel mai acasă? Pe drum,
era răspunsul.
