Despre relaţia şi, de atîtea ori, confruntarea
dintre text şi viaţă,
carte şi con-figuraţia fiinţei
interioare s-au scris tomuri de
teoria literaturii, proze şi poeme,
mii; e o temă veche şi mereu reluată
în (post)modernitatea noastră. Deşi e
greu de selectat, una dintre cele
mai puternice imagini ale identificării
poeziei cu viaţa o regăsim în cel mai
recent volum al lui Varujan Vosganian,
Cartea poemelor mele nescrise (Editura
Cartea Românească, 2015), în chiar
primul său poem: „m-am născut odată
cu cartea poemelor mele nescrise/ nu
eu am ales-o, aşa cum nu am ales/
limba în care m-am născut,/ puteam
să mă nasc într-o limbă moartă,/ cartea
poemelor nescrise ar fi fost săpată
în stîncă/ şi umbrele echinocţiilor ar
fi scris epopei,/ eu, însă, m-am născut
într-un aluat cald,/ am primit cartea
poemelor nescrise ca pe a opta taină,/
o cîntare a treptelor, ar zice psalmistul,/
nu poţi sări nicio treaptă,/ nu poţi lăsa
nicio pagină necitită./ cel mai înţesat
de amintiri a fost începutul/ şi primul
zeu căruia m-am închinat a fost
zeul uitării,/ a trecut multă vreme
de-atunci/ şi-atîtea naşteri întîmplă-
toare/ au fost alese de cărţi care s-au
aşezat singure-n raft./ În biblioteca
poemelor nescrise/ Novalis e mai
cunoscut decît Goethe,/ Rimbaud a
scris neîndoielnic mai mult decît
bătrînul Hugo,/ iar Eminescu a fost
mai genial/ decît Eminescu,/ lucrurile
care nu s-au putut împlini/ şi poemele
rămase nescrise -/ iată cea mai frumoasă
şi mai adevărată istorie a lumii./ cît
despre mine, ce-aş putea spune,/ ar
trebui să mă-nalţ/ peste umărul celui
care citeşte,/ să mă furişez prin spatele
lui,/ mi-e teamă că nu se poate, căci
umărul acela/ este încă o dată al meu,/
şi tot ce pot spune despre cartea
poemelor mele nescrise/ este că tocmai
în clipa în care scriu acest vers/ s-a
subţiat cu o pagină nouă” (Cartea
poemelor mele nescrise): fiecare vers
scris subţiază, fatal, cartea şi tot astfel
fiecare zi trecută/ trăită scade suma
ce va fi fost dată. E o imagine, s-o
recunoaştem, foarte dură pentru că,
iată, dacă cea mai frumoasă şi mai
adevărată istorie a lumii este aceea
netrăită încă, din viitor, din trecutul
îndepărtat sau apropiat, cea mai
frumoasă şi mai adevărată carte e
aceea nescrisă; şi ce autor, de la
dobîndirea conştiinţei sale auctoriale
la noi, în secolul XIX, cum spune Leon
Volovici, va fi acceptînd o asemenea
idee de care se sparie gîndul?
Mai mult încă, Varujan Vosganian
calculează cum poate trăi mai puţin
decît va fi trăit („mă gîndesc uneori
cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin
decît mine/ un gînd imposibil: să înţeleg
lumea/ situîndu-mă în afara ei”, se
spune în Beniamin) şi cum sîngele
poate curge mai mult decît poate
să-l trăiască („Neînduplecat este numai
sîngele/ care curge mai mult decît pot
să-l trăiesc”, scrie poetul în Scara
lui Iacob), iar ceea ce lipseşte sau,
poate, prisoseşte e chiar cartea poemelor
nescrise; e mereu un schimb, fixat
într-un poem antologic, La naşterea
mea, între textul naşterii cuiva şi
cel al morţii altcuiva. Varujan Vosganian
socoteşte; începe cu rodia care „are
trei sute şaizeci şi cinci de seminţe,/
cîte una pentru setea fiecărei zile-n
deşert”, apoi, se întreabă „Ce anume
am luat de la viaţă/ şi n-o să mai
dau înapoi?” şi cît timp a rămas „pînă
ne scufundăm”, pentru ca, în Un altfel
de colind, să caute o aritmetică a
sîngelui: „nu există o aritmetică a
sîngelui/ şi totuşi/ dacă înmulţim cei
două mii de ani/ In hoc signo vinces/
cu cele şapte taine/ aflăm pe sfinţii
cei paisprezece mii de prunci/ ucişi
de Irod/ ultimul cor antic şi tot de
atunci/ tragediile se povestesc la
persoana întîi./ venim cu toţii de-acolo/
deşi nu mai ştiu cine sunt cum arăta
cerul/ în preajma naşterii mele/
cum îl împărţeau luna cea albă şi luna
cea neagră/ şi care dintre cei paisprezece
mii de prunci/ s-a botezat la naşterea
mea cu numele meu/ nu există o
aritmetică a sîngelui/ şi totuşi/ altfel
de magi socotesc, scrijelind pe oţeluri:/
«am terminat de împărţit rănile vechi,/
suntem pe cale să încheiem o antichitate
nouă/ avem, de aceea, nevoie de victime
noi/ pe care în tihnă şi cu veselie/ să
le sărbătorim...»”. Ghemuit, cum
spune, pe marginea veacului şi fascinat
mai mult de drum decît de capătul
lui, poetul face orice să mai rămînă
ceva, măcar ceva netrăit şi nescris;
îi cere, iată, mamei să-l ascundă de
la naşterea sa, să spună magilor că
încă nu s-a născut, ca pentru a păstra,
deoparte, cu suma intactă a virtualităţilor
lor, viaţa încă netrăită şi cartea încă
nescrisă, caietul de versuri, cum îl
numeşte în Calendarul şi Dreptul la
propriul mormînt, unde se cuprind
viaţa şi moartea; în acest fel, în această
„socoteală”, ca în registrul bunicului
negustor de coloniale, rămîne mereu,
cu cerneală albastră, cîte ceva de trăit,
chiar dacă poezia se scrie cu faţa la
zid, iar esenţa ei se află în spaţiul cît
lama cuţitului dintre fiinţa interioară
şi peretele din faţă: „Cu faţa la perete,
recit/ din poeziile mele./ Peretele
are o răbdare de zid chinezesc./ Eu
am o răbdare de beduin./ Uneori
versurile se unduiesc ca mersul cămilei,/
alteori răbufnesc./ Altfel spus, zidurile
sunt toate la fel,/ contează doar
ceea ce vezi dincolo de ele./ Mi-a trebuit
atîta timp să-nţeleg/ că poeziile nu
sunt pentru ceilalţi,/ oamenii nu au
răbdare s-asculte./ Ele sunt scrise mai
ales pentru ziduri./ În spaţiul dintre
mine şi zid/ stă naşterea Poeziei”
(Graffiti şi naşterea poeziei).
În cartea de proze Jocul celor o sută
de frunze şi alte povestiri, Varujan
Vosganian plasa „sarcina” simbolică
în nume din Cartea Cărţilor; asta face,
uneori, şi în Cartea poemelor mele
nescrise, unde „trimite” la Beniamin,
cel mai iubit dintre cei doisprezece fii
ai lui Iacob şi ai Rachelei – „fiul durerii”,
i-a spus mama sa, „fiul dreptei”,
al norocului şi al fericirii (Veniamin),
i-a spus tatăl –, la scara lui Iacob, deşi
în poemul cu acest titlu nu se vorbeşte
despre scara pe care urcă şi coboară
îngerii, la Iosif şi Nicodim, ucenicul
ascuns, printre farisei, al Mîntuitorului,
la Ecleziast, la Vinerea Mare, ca pentru
un prohod, adesea, al limbilor moarte
şi la Sfîntul Sebastian, mucenicul
anului 288. Deşi nu scrie ceea ce se
cheamă o poezie a sentimentului
religios, Varujan Vosganian e profund
în relaţia cu Dumnezeu atunci cînd,
de exemplu, visul său se întîlneşte,
pe drumul Damascului, cu visul lui
Iisus sau cînd şterge la vecernie „cîte
un strop din lepădările mele”; poezia
lui Varujan Vosganian, în această
dimensiune a sa, nu e una de amvon,
ci a comuniunii în gînd, în vis, cu El:
„Mă visez ţopăind,/ înveşmântat şi
împopoţonat ca dracul gol./ Tobele
se-ntind, gata să crape, în aer şi foc/
se zvîrcolesc şerpi, atîrnă ca nişte
ştreanguri de cer./ Nimic nu mai
seamănă cu nimic, doar urma mea
stîngă/ e la fel ca urma mea dreaptă,
despicată în două./ Un bun prilej, s-ar
spune, să asculţi Evanghelia./ Acolo
nimeni nu suflă o vorbă despre visele
lui Iisus./ Poate că a visat şi el, ca şi
alţi oameni, ca noi,/ şi-a visat, de pildă,
părinţii,/ dar asta ar fi stânjenit peste
poate dogmele/ marilor teologi./ Poate
că a visat lucruri altminteri imposibile,
precum/ teoria cîmpurilor unificate./
Sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit/
visul aievea./ De două mii de ani
căutăm, printre firimituri/ ori printre
cutele pernei, o fărîmă măcar/ din
visele Lui./ În tot acest timp mă visez
ţopăind,/ plutind, alergînd, niciodată
murind,/ ba chiar uneori mă visez
că visez,/ şi visul meu se întîlneşte pe
drumul Damascului/ cu visul lui Iisus”
(Visul).
Varujan Vosganian scrie, în poezie,
ca şi în proză, despre sinele său:
despre el oferă alte „detalii”, cum sînt
cele din „subsolurile din strada Eforie
ale Securităţii”, cu anchetele de acolo,
în poeme precum Autodenunţ şi Detaliu,
care fixează, o dată mai mult, experienţa
din volumul Iisus cu o mie de braţe,
ca şi „povestea” generaţiei interzise,
în lanţuri, într-un convoi unde nu
se poate alerga, strigîndu-şi entuziasmul
cu care îşi pierde speranţa, apoi, Magul
frunzelor „sărind ca o lăcustă-nainte”
din Jocul celor o sută de frunze şi alte
povestiri, figuri, fantasme, umbre,
simboluri ale orizontului mito-poetic
armean (rodia, caisul) din Cartea
şoaptelor – bunica Arşaluis, bunicul
Setrak Melichian şi brazdele sale cu
usturoi, poporul armean pe drumul
pătimirii dar şi al mîntuirii sale, cu
străbunicii rătăcind prin deşert spre
Deir-er-Zor, Arşag, clopotarul bisericii
armeneşti, bunicul Garabet şi pomii
din curtea copilăriei din mahalaua
Tăbăcarilor din Focşani, registrul cu
socoteli zilnice al bunicului negustor
de coloniale, Mitică, tăietorul de lemne,
care va fi supravieţuit blocadei de la
Stalingrad (Tăietorul de lemne, Elegie
pentru dinţii mei, Negustorul de
coloniale şi conservarea energiei,
Calendarul, Bunicul meu, grădinarul,
Arşag, clopotarul, Grădina Edenului,
Balada ultimului soldat): în această
perspectivă, Cartea poemelor mele
nescrise este o carte a umbrelor şi, în
aceeaşi măsură, o carte a morţilor,
pregătind venirea celor vii despre care
va fi vorba, desigur, în cartea încă
nescrisă: „În casa noastră e întuneric,/
de parcă murisem de mult, seminţie
după seminţie,/ şi mă adăugam în
tăcere strămoşilor mei./ Sau poate că
nu am murit, ci doar am uitat.../ Era
o răspîntie, într-o dimineaţă ploioasă
de mai,/ urmele păreau prea mari, îmi
amintesc,/ şi pasul lor prea apăsat
pentru mersul meu de copil./ Dar
nu mai ştiu ale cui erau/ şi dacă au
ajuns vreodată./ În casa noastră lucrurile
sunt mai uşoare ca aerul./ Poate că
nu am murit, sunt doar mai mirat decît
de-obicei./ În locul nostru au rămas
numele noastre,/ sclipesc ca firele de
păianjen, ca borangicul,/ şerpuiesc
prin brocarturi./ Nu am fost la război,
morţii mei par cu atît mai inexplicabili,/
serioşi şi de neocolit./ E destul loc,
încăpem, cu umerii strînşi, colţuroşi,/
prin paturi, pe socluri, prin sertare,
aşa subţiaţi/ încît pentru trupul fiecăruia
dintre noi/ e de ajuns un cuvînt să-l
cuprindă./ În casa noastră e frig, cenuşa
din vatră/ nu scînteiază, ca ninsă
dintr-un cer negru./ Nu avem pături
să ne acopere, nici memorie, nici
recunoştinţă./ Ne învelim unul în
celălalt” (În casa noastră).
Gîndită ca un monolog în faţa
umbrei, a făpturii „fără tălpi”, cartea
lui Varujan Vosganian este un joc
de-a viaţa/moartea, afirmînd dreptul
la umbră, la un cîntec ruginiu de
dragoste, la ispăşirea păcatelor, dreptul
la propriul mormînt, printre drepturile
fundamentale ale omului, necuprinse
în documentele ştiute, dar figurînd,
între „neputinţele din ziua de Vineri”,
printre „visele Lui”. E profundă şi
tulburătoare această carte de poezie
a unui scriitor de pe primul raft al
bibliotecii literaturii noastre de azi.