Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Poezia lui Mircea Ivănescu de Gheorghe Grigurcu


Este evident că apariţia lui M. Ivănescu, la finele anilor ’60, nu consuna cu poezia elogiată atunci. Cu toate că n-a fost ignorat, criticii de prim-plan ai momentului, cu excepţia lui Matei Călinescu şi a încă unui nume, nu i-au intuit adevărata valoare, trecîndu-l cu nonşalanţă într-o zonă oarecum periferică. Era un ciudat, un „caz” mai curînd pitoresc decît demn de admiraţie. Aşa cum s-a întîmplat şi cu Bacovia, strălucirea astrului său s-a impus treptat. Care au fost noutăţile conţinute în creaţia lui M. Ivănescu, noutăţi pe care timpul le-a scos într-un relief tot mai convenabil? Sub raportul filiaţiei, poetul pleacă, într-un context dominat de tradiţia franceză, de la modele anglo-saxone. Numele amintite în legătura cu d-sa au fost James Joyce, Virginia Woolf, Emily Dickinson, T. S. Eliot, Ezra Pound, Dylan Thomas, John Berryman, Kenneth Koch, Frank O’Hara etc. Iată o primă mutaţie! Sub raportul viziunii, M. Ivănescu declanşează ceea ce am putea socoti o rebeliune a intimităţii. Poeţii favoriţi ai perioadei, de la impetuoşii şaizecişti deîndată consacraţi pînă la seniorii reveniţi la suprafaţă, Ştefan Aug. Doinaş şi Ion Caraion, cultivau perspective ample, cosmice, ori cel puţin cu largi ecouri comunitare, insinuînd un soi de echivalenţă între amplitudinea „deschiderii” tematice şi semnificaţia (valoarea) poeziei. Or, M. Ivănescu dă de înţeles că odaia recluziunii poate fi şi ea un receptacol al lumii, că trăirile părelnic anodine, disparate, evanescente se pot încărca de tensiuni universale. S-a petrecut o minirevoluţie în poetica postbelică, avînd puţine preludii (Bacovia), însă ale cărei urmări, după toate probabilităţile, sînt departe de a se fi istovit. În chip ostentativ, M. Ivănescu pune accentul nu pe expansiunea expresionistă, pe bravada cosmicizării, ci pe retranşarea, pe reducţia fiinţei angoasate, covîrşite de spaimele, adesea delicate, ale propriei sale condiţii. Macrocosmosului i se preferă microcosmosul interiorizării, nu mai puţin bogat în rezonanţe, infinitul mic al eului. Poetul măsoară ð„de la fereastră, strada de care mie mi-e frică” (XXX). Punctul de observaţie, încăperea în care locuieşte, devine el însuşi un factor al jocului interior-exterior, joc cu reverberaţii simbolice: „dar acuma e o ninsoare liniştită – dacă am să mă ridic/ din fotoliu, lăsîndu-i capul să se sprijine uşor pe marginea pernei,/ acolo, în colţ – şi să mă duc la fereastră, am să văd cum afară/ ninge acum liniştit – ca un trăsnet încremenit de orgă –/ şi nici nu se mai văd urmele pe unde a alergat ea prin zăpadă (...) şi dacă mă întorc la fotoliul la picioarele căruia s-a strîns ea,/ şi mă aplec/ fără ca ea să simtă – şi-i aşez/ uşor ochelarii peste ochii strînşi – cînd şi-i deschide/ are să vadă lumea ca totdeauna şi are să uite/ că o vreme s-a jucat de-a vînătoarea în zăpadă, ea fiind/ sălbăticiunea vînată, şi tot ea, cu surîs rău, hăitaşii, şi tot ea, trăind spaima care s-o împingă urît, cu suflarea tăiată,/ spre mine, să ceară ajutor” (marea fantezie cu trei fulgi pentru martha). Interiorul, deltă plină de fine aluviuni afective, devine obsedant aidoma unei antinaturi. În contextul unor poetici tradiţionale, axate pe osmoza dintre eul poetic şi „cadrul natural”, Mircea Ivănescu trasează graniţa fragil-dureroasă a cadrului domestic, bucurie echivocă, sacrificială (căci oare nu implică orice artificiu o jertfă?): „ce plăcut este iarna să stai la gura căminului,/ mîngîind cu mîna leneşe blana aruncată pe jos,/ şi visînd la jocul flăcărilor pe tavanul, frumos/ luminat sîngeriu –, lăsîndu-te pradă deplinului/ reflex de seară care te-nchide în tăcere” (convalescenţă). E un ritual al purităţii artificiale, un soi de „paradis artificial”.

Intimitatea aceasta acută, subtil dramatică, tinde a îngheţa, a se eterniza. Formă de confort în inconfort, se arată satisfăcută de sine, ferindu-se de alterarea proceselor vieţii, dorind a fi asemenea scrisului indelebil, sticlei, cristalului, luminilor răsfrînte în pahare, delimitării liniare a obiectelor: „o nesfîrşită încîntare cu faţete neputincioase, pentru cîte un gest, alături, şi totuşi indiferent – o scriere în timp şi care nu se va mai şterge – şi în care tu nu exişti. mîinile înguste, alături, prinse într-o viaţă atît de îndepărtată de a ta, neştiutoare, şi ningînd peste masă umbre, închipuind legături cu obiectele – şi tu mereu în afară. şi totuşi fiinţa care astfel există, prin gesturi în acest fel scrise cu semne mărunte, e chiar lîngă tine – oarbă? dar mîinile au o viaţă de sticlă, poate fără urmare – căci sunt şi gesturi numai de echilibru. dar atunci cînd ea alături îşi încrucişează picioarele – şi foşnetul uscat al mătăsii se încrustează pentru totdeauna, de neşters, pe faţa ei, în timpul real, în cristalul de sare al trupului ei – şi capătă un hieratism fără putinţă de înţeles, al vremelniciei oprite. ţi-ar arde degetele sfărîmate de un frig limpezit dacă le-ai ridica spre lumina răsfrîntă alături în pahare – căci s-a făcut seară. şi liniile obiectelor încet se schimbă de jur împrejur, după gustul acesta sunător ca arginţii” (XXXI) „Frigul limpezit”, conservant al vieţii economice, al făpturii omeneşti ghemuite-n ea însăşi, constituie o atracţie a poetului, de unde predilecţia sa pentru iarnă. Sub condeiul d-sale, peisajele hivernale abundă. Zăpada şi lumina printr-însa filtrată capătă un aspect funebral, dar cu aceeaşi sugestie a perpetuării vieţii sublimate, a „veşniciei” dincolo de pragul mundan al vremii „căzute pe brînci în nămeţi”: „îngropaţi în zăpadă – de afară nu se mai aude acum/ nici un sunet – în odăi lumina e albă şi moartă./ şi vremea, căzută pe brînci în nămeţi, nu mai are putere/ să treacă, prin perdeaua mereu rostogolită pe loc, pînă/ la ferestrele noastre. – deci, în afară de timp./ însă înăuntrul unei veşnicii cum ne închipuim moartea” (dar dacă nici moartea nu mai există?). Lumina moartă-n odăi se transformă în zăpadă şi acoperindu-ne cu „albul ei mortuar”, cu „nemişcarea ei moale”, cu „livida ei febră”, ne închide într-o piramidă sui generis... Un alt conservant: textele. Autor erudit, M. Ivănescu îşi proiectează trăirile pe un ecran livresc, însă, concomitent, ontologizează livrescul, îl umple de foşnetul gesturilor proprii, de aburul emoţiei ce-l încearcă. E o interacţiune între viaţă şi carte, menită a potenţa ambele entităţi: „capitolul al doilea. aceasta este o scenă lîngă fereastră./ el a tras-o de mînă într-acolo – şi a răsturnat/ la o parte draperia grea de pe pervaz. s-a întunecat/ de tot acuma afară. acea lentă tristeţe albastră/ care în albul suflat de culoare al ochilor ei se ascunde/ este acum mai adîncă. deci ea îl priveşte” (winter tale). O confirmare a „vieţii adevărate”, graţie dansului între oglinzi al secvenţelor acesteia: „să-ţi spui că e cu putinţă – ca atunci cînd îţi ridici ochii,/ să intri în viaţa adevărată. (şi este, fireşte, doar comparaţia unui simţămînt,/ nedesluşit, cu un altul – despre care-ţi aduci aminte/ că l-ai privit altădată, luîndu-l în mîini, gîndindu-i/ înţelesul, punîndu-l la loc” (încercare de a ajunge la ea chiar e un roman poliţist), Sau dimpotrivă, o aparentă „îndepărtare” de sine a vieţii, sortite prin însăşi condiţia sa amînărilor, neîmplinirilor, precum alcătuirea unui text ideal, căruia îi e dat a se răsfăţa doar în virtualitatea sa: „şi ea întorcîndu-ne spatele, aşezată la masa de scris, prefăcîndu-se/ că ar aşeza iar cuvintele la locul lor, şi pe urmă spunînd/ că nu mai vrea – şi pe urmă spunînd că a făcut un pact,/ şi noi aşteptînd să-şi îndeplinească făgăduinţa în schimbul/ acelei răsplăţi – care e pentru noi, sigur, o altă îndepărtare” (ce să-i spunem denisei şi să nu-i spunem poetului şi prietenului i. drăgănoiu). Are dreptate Ştefan Aug. Doinaş cînd afirmă că: „O asemenea poezie ţine de senectutea unei culturi, de o vîrstă în care valorile livreşti pot să ţină locul valorilor vitale, deoarece acestea din urmă s-au subţiat la maximum, au devenit aproape transparente, friabile de prea multă ficţiune”.

Dar intimitatea poeziei în chestiune e una paradoxală. Atingînd punctele cele mai sensibile, nucleele suferinde ale mărturiei sale, autorul pare a ezita în faţa asumării acesteia, divagînd, povestind, înscenînd sub unghiul unei iluzorii înstrăinări de sine, a unei renegări. Cu cît pare a înainta în adîncimea introspecţiei, cu atît e mai preocupat a-şi asigura o strategie complicată a replierii. Discreţie? Procedeu stilistic? Autopuniţiune prin autoironie? Teamă în faţa abisului deschis înlăuntrul propriului eu? Probabil că din toate cîte ceva. În orice caz, avem a face cu o postură antilirică (un atilirism soft, spre deosebire de cel hard al avangardei). Printr-un reflex magic, poetul se fereşte să-şi spună pe nume: „ai citit undeva/ că spunîndu-li-se fiinţelor pe nume, chemîndu-le/ cu numele lor se aşază o stăpînire asupră-le/ aşa scrie în demonologiile vechi – şi de asta nu-ţi place/ să ţi se spună ţie pe nume (e ca şi cum/ ai rîde mulţumit de tine, şi întorcîndu-ţi la întîmplare capul/ ţi-ai vedea rînjetul în oglindă)” (a doua coborîre din maşină). Astfel ia naştere Mopete. Precum Plume, eroul lui Henri Michaux, ori Alfred Prufrock al lui T. S. Eliot sau măştile pe care şi le punea cu voluptate Ezra Pound, Mopete e un alter ego al lui M. Ivănescu, tip atracţios prin afectarea gravităţii în momentele insignifiante şi a frivolităţii în cele grave, tobă de carte, intelectual „cu capul în nori”, posesor al unui pisicîine. Prin dedublarea actantului, între creator şi creatură se instituie o delicioasă reţea de relaţii care au rostul de-a proteja fiinţa vulnerabilă a creatorului: „mopete scrie un poem despre mopete/ stînd la masă în local, scriind aplicat/ un poem despre mopete – (mopete are pe masă un tom complicat/ cu minunăţii despre evul mediu – şi pete/ de cerneală pe degete, de mult ce-şi scoate notiţe)!” (mopete şi ipostazele). E o teatralitate glumeţ-tristă care pune prezenţa în paranteză, o teatralitate a absenţei. Sub deghizamentul biografismului, al personismului (termenii lui O’Hara, ca embleme postmoderne), Mopete exprimă, totuşi, impersonalitatea mdoernistă a actului creator, acel corelativ obiectiv ce intervine între existenţa privată a poetului şi discursul său.

Atît Mopete cît şi alte personaje ale producţiei lui M. Ivănescu (V. Innopteanu, Dr. Cabalu, El Midoff, I. Negoiescu, tînăra Nefa, bruna Rowena etc.) probează tendinţa bardului de-a ieşi de sub imperiul personalităţii, în sfera eliberatoare (impersonală) a ficţiunii. Dacă e să apelăm la conceptul, extrem de labil în accepţiile sale, de postmodernism, e clar că e dificil a-l aplica aci, întrucît personismul postmodern e ţinut în şah de impersonalizarea modernistă...

Antilirismului îi corespunde antiidealizarea. M. Ivănescu înregistrează starea de impas a fiinţei, într-o manieră însă potolită, cu surdina unor explicaţii minuţioase, a unor reveniri, corecturi, pe un fundal de persiflare blajină care exclude crispările, încrîncenările. În perspectiva d-sale, viaţa nu e nici pură nici impură. Dispoziţia poetului exclude ofensiva, expresia patetică a disperării sau a satirei muşcătoare, vădindu-se marcată de-o enormă oboseală: „ce mult a trecut de cînd puteam spune, cu adevăr,/ că sînt bine dispus din cauză că ninge fastuos/ afară, în curte, că ştiu cum ninge pe străzile largi (şi osos/ să-mi sune în vremea asta în urechile minţii, în răspăr,// foşnetul de gîndiri şi sentimentalisme, aşezate/ frumos, să facă un înţeles, poate meşteşugit)./ mult a trecut. acuma nu mai este nici o minunată/ amintire despre după-amiezile cu ninsoarea-nmiit/ acoperindu-mă, să mă împingă tot mai departe,/ la care să mă întorc. vremea pe mine acum/ nu mă mai poate schimba. E ca o moarte,// de fapt. pot să privesc pe fereastră – şi nu-mi/ mai vine să-mi amintesc nimic. e o vreme/ fără urmare – în care nici nu mai am de ce mă teme” (ha-ha). Oricum nu avem a face cu o postură „pozitivă”, cu o exaltare a valorilor existenţiale. Dar nici cu ceea ce am putea numi o idealizare negativă, în răspăr, cu acele hiperbole înscrise pe portativul esteticii urîtului, cu acele crude devisceralizări ale realului refuzat pe care le putem întîlni la Arghezi sau la Ion Caraion şi pe care intimitatea melancolic-aristocratică a lui M. Ivănescu nu le-ar putea produce. Ne aflăm într-un spaţiu ð„dincolo de bine şi de rău”, de „frumos” şi „urît”, de-o discreţie misterioasă, tensionată, răspîntie, de bună seamă, a unor „taine şi mai mari”, inomabile. Într-un spaţiu în care, rod cu precădere al ambivalenţei, al interstiţiilor, al medierilor, înfloreşte din plin mirabila energie visătoare a poeziei...



Mircea Ivănescu: versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, antologie şi prefaţă de Matei Călinescu, Ed. Polirom, 2003, 440 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara