Găsesc că e riguros exactă aprecierea pe care-o face Mircea Cărtărescu atunci când evocă, astăzi, propria poezie: dacă Nostalgia, Levantul şi Orbitor sunt în mod evident marile sale cărţi, volumele de versuri prin care a traversat strălucit cenuşiul deceniu al nouălea oferă şi ele, puse laolaltă, imaginea unei opere de anvergură.
A unui continent literar tot atât de spectaculos ca acela în care scriitorul s-a instalat definitiv după revoluţie. Nu are rost să ne pierdem în calcule, încercând să trasăm o graniţă iluzorie: cele două teritorii interferează. Şi cronologic (Nostalgia şi Levantul datează dinainte de momentul despărţirii de poezie), şi stilistic (un ochi atent va depista cu uşurinţă în atmosfera fiecăruia dintre fragmente suflul întregului). De aceea şi evit să vorbesc despre etape (fie ele două sau mai multe). Prefer să pun problema în termenii la care recurge Florin Manolescu într-un foarte cunoscut eseu: întocmai ca la Caragiale, aşadar, avem, la Mircea Cărtărescu, o serie de „jocuri cu multe strategii”. Deosebirea e că pentru autorul Momentelor acestea aveau o componentă numaidecât sociologică: scrisul lui presupunea un destinatar identificabil, viza, cu alte cuvinte, un segment precis de public (care varia de la caz la caz, adică de la O soacră la Inspecţiune). Mai puţin preocupat de retortele succesului, Mircea Cărtărescu se raportează la un singur „eşantion”, şi acesta rezumat prin epură la un singur cititor: Mircea Cărtărescu însuşi. Skill-urile sale de lectură sunt şi mai eficace, şi mai diverse decât ar putea fi acelea ale unei întregi comunităţi de literaţi. Despre asta vorbeşte în fond şi Jurnalul său, pe care destui critici l-au înţeles inadecvat.
Ca să rezum această perspectivă: de la un punct încolo, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă şi în viaţă, fascinantul cititor care este Mircea Cărtărescu a început să aleagă, din corpusul literaturii fascinantului scriitor care este Mircea Cărtărescu, proiectele „rotunde”, „mature”, „sobre” (cu tot umorul conţinut). Care s-au numit Levantul, Nostalgia sau Orbitor. Fără ca, astfel, să se dezică de celelalte, pe care le priveşte şi acum cu tandreţe, ca pe „o iubire veche şi nevindecată încă”. Şi, îndrăznesc să spun, nevindecabilă, căci poezia lui Mircea Cărtărescu e dintre acelea care „fac dată” în literatura română. Faruri, vitrine, fotografii; Poeme de amor; Totul; Dragostea; Cincizeci de sonete; Nimic. Sunt titluri inconturnabile. Fără de care nu ne-am putea orienta în ultimele trei decenii. Dar, dincolo de schemele istorice (importante şi ele până la un punct), această poezie rezistă (şi rămâne) ca poezie. De o originalitate devastatoare, care, chiar într-o epocă în care „totul a fost spus” (e meritul generaţiei lui Mircea Cărtărescu că a sesizat asta), reuşeşte să delimiteze un teritoriu de sensibilitate întru totul personal.
Critica (citeşte: critica de bună factură) nu a întârziat să-i remarce excelenţa încă de la început. S-au scris lucruri în general subtile şi consistente despre aceste cărţi. Mai târziu, i s-au consacrat studii serioase (unul dintre cele mai aplicate aparţinându-i lui Andrei Bodiu). Ca de cele mai multe ori, însă, comentariul a ajuns victima propriilor coordonate. E o fatalitate a oricărei încercări de a explica inexplicabilul, de a face inefabilul „efabil”. Astfel încât se poate întâmpla ca idei dintre cele mai delicate să sfârşească peste un timp în noroiul clişeului. Nu altceva s-a petrecut, dacă e să fim sinceri, cu concepte ca „aluzie culturală” sau „pact cu realul”. Legitime (atât cât se poate) în cazul poeziei lui Mircea Cărtărescu, ele au ajuns să nu mai spună mare lucru despre ea sau, mai grav, să-i aducă prejudicii. Nu pentru că n-ar fi, în continuare valabile (din nou: atât cât se poate), ci pentru că au devenit, prin abuz, nişte simple „coji” calcinate, demult desprinse de miezul viu al literaturii.
Aş porni, tocmai pentru a evita asemenea capcane, de la un poem mai rar discutat în amănunt. Întâmplarea, fericită, face să fie chiar primul din această integrală. E vorba despre Căderea, o întinsă, abstractă şi verbioasă viziune, cu care Mircea Cărtărescu şi-a făcut intrarea în selectul club care era Cenaclul de Luni. O intrare, de altfel, triumfală, cum aveau s-o mărturisească toţi cei care asistaseră la lectură şi cum avea s-o descrie în cronica sa de peste câţiva ani Nicolae Manolescu: „Nu se prea putea analiza într-o şedinţă de cenaclu un astfel de poem. M-am mărginit eu însumi să semnalez originalitatea limbajului şi să mărturisesc că m-am simţit, de la un punct înainte, ţintuit pe scaun de imaginaţia lirică a autorului”. Cum am spus, senzaţia aceasta de şoc avea să se generalizeze şi să se permanentizeze. Puţini recenzenţi s-au apropiat de Căderea altfel decât epidermic, menţionându-l admirativ şi, eventual, lipindu-i câte o etichetă neangajantă. Opţiunea nu e de neînţeles: pe de-o parte, poemul e realmente dificil (nu dificultuos) şi nu poate fi „rezolvat” în spaţiul unui articol de revistă; pe de altă parte, volumul mai oferea încă o sută de pagini de poezie demnă de radiografiat, aşa încât orice tratare disproporţionată ar fi fost, prin forţa lucrurilor, injustă.
În plus, Căderea emana un parfum ermetic, care-i va fi făcut, poate, pe unii să-l considere încă tributar unei poezii codificate metafizic. Or, Mircea Cărtărescu era deja considerat un „mesager al noului” în literatura noastră (Euphorion redivivus avea să se numească o cronică a lui Ovid S. Crohmălniceanu), iar branşarea lui de o formulă vetustă risca, pe acest fond, să creeze confuzii inutile. Chiar citit astăzi, poemul continuă să nedumerească (în alt sens însă decât o făcea în 1980): e uimitor cum, încă din „avanposturi”, Mircea Cărtărescu îşi contura cu precizie programul literar. Sunt pasaje în Căderea care amintesc mai degrabă de Orbitor decât de cine ştie ce înaintaş din generaţia şaizeci. Există la tot pasul imagini de o forţă aproape prozastică, în virtutea căreia devine limpede de ce trecerea poetului Mircea Cărtărescu la un alt gen n-a presupus de fapt nici un abandon: „Clopotele pulsează, se umplu de spuma marină şi de vegetaţia/ deznădăjduit de albastră înfiptă în pieptul/ păsărilor de mare conice în lumină,/ cu micelii, fosile şi măşti,/ cu limbi secţionate de-a lungul nervului/ pe care te deplasezi tu, câinele, frate cu sarea,/ ca să ajungi în fălcile roşii, în aştri./ şi se-arătară peştii lichizi, curgătorii,/ pe faţa de ceară a feţei de foc/ ornice ale unei inteligenţe lacustre/ printre verzile verbe./ curajos înaintezi, vesel loveşti şi te sprijini/ de viţa cu boabe lucide în care cresc melcii,/ în gemeni născut,/ dar dintre bolte îşi răsfiră clopotul florile sale de ceaţă,/ lunile lui de siliciu” (p. 18).
Dacă nu seamănă cu restul poemelor din Faruri, vitrine, fotografii sau din celelalte cărţi, Căderea nu seamănă tocmai din această pricină. E un text total, conţinând în fibrele lui inclusiv latenţele autorului care avea să devină Mircea Cărtărescu mai târziu. E un posibil „corelativ obiectiv”. Un altul (avansez o ipoteză în care cred, dar care, îmi dau seama, e destul de speculativ) ţine de relaţia specială pe care-o dezvoltă scrisul lui Mircea Cărtărescu cu erotismul. Sau, şi mai nuanţat, cu discursul erotic. Dacă The Waste Land este, cum s-a spus, un poem pe marginea sterilităţii, de ce n-ar fi Căderea o meditaţie asupra freneziei demolatoare a primelor impulsuri amoroase? În spaţiul occidental, ideea e cumva instilată în limbaj. To fall in love, respectiv tomber amoureaux sunt expresii curente. Nici noi nu stăm mai prejos. Anton Pann (care beneficiază în Levantul de o „mai dreaptă cinstire”, pe măsura celei pe care o visa un poet dintre războaie) a recurs la această curiozitate lingvistică: „Din pricina bărbatului se disface căsătoria dacă el căzând în dragostea altei femei nu se va părăsi de aceasta”. Formularea e poetică în sine. Pentru că spune despre om, despre omul dintotdeauna (centru şi rost al întregii literaturi), mai multe decât suntem noi dispuşi să admitem. Dragostea e văzută, astfel, ca o cedare, ca un descensus ad inferos căruia prea arareori îi opunem o minimă rezistenţă:
„Nimic/ nu este în bărbat fără să fi fost mai întâi în femeie./ totul gândeşte, totul se schimbă, totul circulă/ iar libido-ul stă la Poarta Legii şi numele său este/ scindare/ şi numele său este Sycorax neghioaba, hoaşca şi silfida” (p. 30), scrie Mircea Cărtărescu în ultima parte (a şaptea) a Căderii.
Iar dacă ipoteza mea nu e hazardată, atunci faptul că un faimos poem din volumul Totul se deschide cu versurile „într-o zi chiuveta căzu în dragoste/ iubi o stea mică din colţul geamului de la bucătărie/ se confesă muşamalei şi borcanului de muştar/ se plânse tacâmurilor ude” (p. 383) ar trebui să ne dea de gândit.
Despre alte revelaţii (mici şi mari) prilejuite de acest prim poem (of all) al lui Mircea Cărtărescu, ca şi despre restul Poeziei lui, în numărul viitor.