După mai bine de două
decenii de la plecarea
din ţară, sibianul Franz
Hodjak s-a întors, în
sfârşit, dar numai pentru
câteva zile, în Transilvania
natală, la un
festival de carte clujean,
întâmpinat cu mari emoţii de
prieteni de altădată, – dar şi
în chip de nume aşezat pe-o
substanţială antologie poetică.
Reeditarea acum vreo doi ani a
unei alte selecţii-reper, tipărită
mai întâi în 1982, sub titlul Vânt
potrivit până la tare, cu o prefaţă
de Peter Motzan şi în tălmăcirea lui
Ioan Muşlea, îl asocia „tinerilor poeţi
germani din România”, adică unui
grup de talente solidare în afirmarea
unui spirit profund înnoitor nu
doar pentru o lirică ce trebuia scoasă
din inerţiile tradiţionale provinciale
ale saşilor şi şvabilor de la noi, ci
pentru întreaga poezie care începea
să fie scrisă atunci în România, urmând
să fie curând situată sub emblema
„generaţiei ’80”. Era o grupare ce-şi
descoperise în limbajul poetic
demetaforizat vizând concretul palpabil,
cu apăsate accente reflexive, al unui
Bertolt Brecht, un model fertil, preluat,
nu fără paradox, ca instrument posibil
de a înfrunta, dinspre stânga spectrului
politic, marxist, ceea ce s-a numit
„socialismul real”, neidealizat,
grav alterat ca fost ideal ce avusese
vreme să fie falsificat până la a deveni
odios. O altă antologie, Poeţii revistei
„Echinox” (2013), ce selecta versuri
din paginile de limbă germană ale
publicaţiei clujene, înregistra, firesc,
şi numele lui Franz Hodjak, unul
dintre „echinoxiştii” cei mai activi şi
mai valoroşi, prezent încă din primul
număr şi revenind apoi adesea cu
poeme în germană ori traduse în
română sau maghiară. Un volum
personal reprezentativ, Ţigări umede
şi dor de călătorie , apăruse în
1980, la „Dacia” clujeană.
Culegerea bilingvă Land ohne
Beweis / Ţară fără dovezi, ieşită recent
la Editura Şcoala Ardeleană, în
traducerea lui Cosmin Dragoste,
reuneşte în jur de o sută de poezii
alese din cărţi publicate deopotrivă
în România şi în Germania. Tălmăcitorul
ne comunică, după o foarte scurtă
introducere, titlurile lor, dar din
păcate nu se precizează la fiecare
text volumul din care a fost extras,
încât urmărirea unei anumite evoluţii
şi proporţia dintre versurile scrise în
ţară şi, respectiv, în Germania, e
dificil de realizat. Până la urmă,
absenţa acestor repere nu apare totuşi
atât de gravă, de vreme ce la capătul
lecturii se impune impresia de profundă
coerenţă a perspectivei lirice, a
universului imaginar, a structurilor
discursive. E o impresie pe care o
aveam şi la lectura poemelor apărute
la noi, ce ilustrau o personalitate
puternic individualizată şi un nivel
valoric constant ridicat, fără mari
schimbări de la o carte la alta.
Între poezii ca Vama veche, ce
deschide antologia, datând de pe
vremea primului „Echinox”, şi ultimele
din sumar diferenţa de atmosferă nu
e prea mare. Franz Hodjak are temele
lui, rămâne poetul notaţiei de date
aparent anodine ale realităţii imediate,
din care se recompune mozaical un
cadru generator de atmosferă: una
stagnantă, cenuşie, cu obiecte parcă
abandonate în singurătatea lor, printre
care se mişcă, mai degrabă în virtutea
unor automatisme sau inerţii, siluete
umane ce se predau cumva vlăguite
ritmului slăbit al vieţii de fiecare
zi. E aerul apăsător respirat de o
lume ce trăieşte prin delegaţie,
precum cea a epocii comuniste, în
care „zilele trec fără certitudini, fără
îndoieli” „toţi se lămuresc / în
toate ziarele / despre ei înşişi. / soarele
se întoarce punctual, în fiecare
dimineaţă, pe post de soare / paza
de coastă este într-adevăr pază de
coastă / surprizele sunt aceleaşi. / iar
ceea ce nu s-a întâmplat nu conteneşte
/ să nu se întâmple”. Cum se poate
uşor vedea, discursul îşi subminează
permanent mesajul, evoluând în
tonalitate subtextual-ironică, – printre
înregistrări aparent neutre de fapte
şi obiecte se insinuează mereu aluzii
şi accente critice abia mascate. Jocul
acesta de ambiguităţi va rămâne o
constantă a poeziei sale. Deocamdată
se lucrează în registrul dezolării şi
al decepţiei, precum în poemele
învecinate, Delta Dunării. Mila 23
– „viaţa se-nveleşte în ascunzişuri
/ ca o sinucidere perfectă / încă mai
sunt la putere / legea şnapsului /
dumnezeu / şi iubirea solidă / nimeni
nu dă buzna să-ţi şoptească la ureche
/ nimeni nu-ţi vrea binele / gândul
acesta te face / uşor şi fericit /
nimic nu pătrunde în acest pustiu
verde / în afară de două trei ziare
săptămânal / care umplu toate fisurile
/şi altele pe deasupra.” Observaţii de
un realism ce putea deranja serios
cenzura au trecut totuşi neînregistrate,
poate tocmai din pricina regimului
ambiguu în care îşi compune poetul
textele, amestecând pozitivul cu
negativul, relativizându-şi autoironic,
din loc în loc, propriile notaţii, ori
bazându-se pe faptul că spaţiul de
lectură al acestor versuri germane
era totuşi destul de limitat. Un Portret
robot al omului ce trăieşte în acest
mediu inerţial şi conformist de
care profită din plin e conturat în
poezia cu acest titlu; o Conferinţă
despre flori, care ar putea părea la
prima vedere o ars poetica de sorginte
pessoană, propunând o poezie a
lucrului concret ce nu mai are nevoie
de medieri metaforice, se încarcă
treptat de aluzii politice, disimulând
sub masca indiferenţei şi conformismului
o stare de revoltă mocnită, tradusă
antifrastic: „se poate întâmpla oricând.
ce? / din partea mea, cresc flori. florile
/ sunt flori / pe de altă parte, asta
sunt şi mâine. / nicicând mirosul, fie
el delicat, înţepător / sau aspru, nu
e o aluzie, în niciun caz / una nedorită.
tocmai de aceea florile miros atât /
de plăcut. // dacă nu au suficientă
lumină, mor, / aproape pios, aş putea
zice. sau / a văzut cineva vreo
floare revoltându-se / ca viziune
asupra lumii / culoarea lor nu e
obligatorie.” Nu lipseşte, cum se poate
vedea, propoziţia cioraniană, preluată
de Ana Blandiana, cu trimitere „poporul
vegetal”, dar la Hodjak ea apare
învăluită, în amintitul joc al ambiguităţilor
de sens, într-o ţesătură discursivă
de formulă parabolică. Versurile cu
acest caracter sunt numeroase (vezi,
între altele, Poezie cu gândac, din
imediata apropiere), dar adesea e
suficientă o singură frază de aspect
amar-sapienţial pentru a deturna
poemul întreg de la mesajul inofensiv
afişat iniţial: „La târgul de vechituri
/ sunt emigranţi la ofertă / cel mai
nou film are succes / şi vinul se
tescuieşte din nebuni. / Să te holbezi
la libertate / până ce o vezi din spate.”
(Alandala). Sau: „Gâdilăm prilejurile
până / când râd. /.../ Botezăm / noaptea
Klingsor. Totu-i / atât de mişto ca
şi când am fi ronţăit /dintr-o ciupercă
otrăvitoare. Strângem la mese /
dovezile că încă / mai existăm. / Astfel
înlăturăm / claritatea.”
Despre absenţa „dovezilor”
existenţiale autentice, a unui spaţiu
de viaţă precis delimitat şi sigur,
vorbeşte chiar titlul antologiei,
care e şi al unei poezii. Şi aici textul
e construit din notaţii voit disparate,
dar care-şi găsesc numitorul comun
în starea de singurătate insinuată,
de necomunicare cu natura frustă
care-şi urmează cursul, întărită de
propoziţii cu aer paradoxal: „O sticlă
de cola conţine / atâta singurătate,
/ numai un pictor poate / înţelege.
Caprele fac / tumbe ca şi cum ar mai
exista / ceva care să merite să fie /
adevărat, dar care nu are / nume.
Întotdeauna am fost ceea ce / nu
devenim în veci. Cel mai trist lucru
care / există este să dai ortul popii
din cauza / propriei sănătăţi, / indiferent
care.” Într-o asemenea stare de spirit,
datele cele mai vii ale realului devin,
ele, incerte, printr-o răsturnare a
perspectivei ce intră însă în logicanelogică
în care se trăieşte într-un
astfel de univers stagnant: „Dacă /
mă uit atent circa patru minute /
pe acoperiş, atunci / indefinibilul e
atât de aproape, / încât îl poţi atinge.
Asta îţi dă curaj să nu adresezi /
nimănui / niciun mesaj.” Încă o dată,
poemul devine spaţiu de tensiuni
şi contraziceri expresive tocmai prin
dinamica răsturnărilor permanente
de semnificaţii ale mesajului. „Dovezile”
trăirii plenare sunt contrazise chiar
în punctul şi momentul în care par
mai convingătoare. Metonimia lucrează
în locul metaforei, admisă doar când
şi când, asamblarea mozaicală de
corelative obiective transmiţând în
cele din urmă tocmai inconfortul în
care se află subiectul poetic, de nu
chiar imposibilitatea de a-şi comunica
direct gândul adevărat.
În asemenea condiţii, starea lirică
definitorie rămâne mereu în încordare,
fiindcă mesajul nu-şi găseşte mai
niciodată calea de exprimare liberă,
recursul la dublul limbaj atât de
răspândit sub dictatură, e mereu
prezent. „Peste tot e o regiune de
frontieră. Altfel de unde vine singurătatea
asta” – se scrie într-un loc –, şi această
constatare nu priveşte doar condiţia
emigrantului care e poetul, cu ecou
tulburător în multe dintre versurile
antologiei, ci statutul însuşi al omului
de azi asediat de incertitudini, relativisme,
surogate ale viului. Unicul spaţiu vital
e, în ultimă instanţă, al retragerii
în sine, – „încerc să-mi fac aer din
aerul / care nu există”, trăind „în
mijlocul omisiunilor”, printre „mici /
tăcute / zilnice învoieli”, cu soluţii
precare, provizorii, propuse de capacitatea
încă neepuizată de uimire în faţa lumii,
fie ea şi imperfectă şi neospitalieră.
Să nu uităm să ne minunăm, sună un
titlu semnificativ, „didactic”, de poezie,
şi acest apel reapare din loc în loc
ca un memento necesar supravieţuirii.
Un Discurs funerar mai evocă cu o
tristă ironie epoca de adeziuni poetice
brechtiene: „Brecht mărşăluia în frunte
cu ţigara fumegândă / iar ceea ce
se făcea ori nu se făcea avea un scop
precis / nimic nu trezea impresia
familiară / că nu s-ar putea schimba
nimic / ciocneam paharele lucizi şi
angajaţi / poştaşul aducea lumea-n
capete / discuţiile se tot lungeau //
dar de fiecare dată când aveam impresia
că putem / atinge viitorul / braţul era
prea scurt /.../ telefonul doctorului
Marx suna mereu ocupat”... În versuri
datate mai recent, urmele acestor
realităţi şi contexte socio-culturale
revin, în poezii dedicate unor prieteni
de tinereţe evocând Sibiul, Clujul,
alte locuri lăsate în urmă, nu fără
pigmenţi ironici, dar şi cu accente
elegiace. Instalarea în noul peisaj
germanic nu-l vindecă pe poet de
vechile aprehensiuni, sub ochiul său
de observator lucid şi fără mari iluzii
reapar, în fond, singurătăţi şi decepţii
care fuseseră, în ciuda schimbărilor
de mediu social şi intelectual, şi cele
din locurile natale. Întors în Clujul
tinereţii sale, nota în 2009 că „Veşnicia
nu se mai / naşte la sat, / ea a
plecat / doar cu strictul necesar pentru
totdeauna”, încheind că numai
„lăcrimioarele miros şi înfloresc iarăşi
/ ca ceea ce sunt, nu ca microfoane”,
fără să uite că „cu prostituatele se
câştigă / mai bine decât cu icoanele”...
În gara din Frankfurt, se simte singur
şi vizitat de nostalgii când ascultă
cântecul unor călători străini, în alt
loc „din limbă adie ceva trist”, – „limba
maternă este, oricum, / cel mai
secundar lucru din lume” într-o nouă
epocă a invaziilor; ori înregistrează
senzaţia că „tot mereu / suntem
arestaţi doar temporar / şi asta o viaţă
întreagă”...
În poeme mai vechi ori mai noi, Franz Hodjak se confesează cu
aceeaşi mare economie de cuvinte, găseşte noţiunile cele mai expresive
pentru a sugera precarităţi, vulnerabilităţi ale fiinţei, cu ecou în ambianţe,
obiecte, oameni. Îşi conduce frecvent poezia spre formula aforistic-sapienţială,
apărându-se ironic de agresiunile zilei, dar păstrează mereu ceva din
freamătul elegiac, din emoţia unui liric ce-şi supraveghează afectele,
conştient de propriile slăbiciuni într-o lume pe care o simte atacată ea
însăşi în fundamentele ei. Căutând, însă, mereu prilejuri de uimire nouă,
care-i mai dau curajul de a fi. Cu „dovezile” sale greu de identificat altfel
decât ca trăiri aproximate în cuvinte împinse spre periferiile existenţei,
dar care rămân aproape de câte un lucru, căruia – cum sună un vers –
„numai umirea ta / îi poate da sens”, antologia certifică încă o dată
autenticitatea unei poezii pe care o simţim apropiată, dincoace sau dincolo
de frontierele geografice. Ea ar trebui să atragă mai des atenţia şi asupra
poetului care are deja o operă importantă, foarte apreciată în Germania,
unde e publicat şi ca prozator valoros, de edituri dintre cele mai prestigioase.
Sunt de aşteptat, aşadar, şi alte traduceri, din scrisul său şi al altor
autori valoroşi de limbă germană a căror primă patrie a fost România.
