Teodor Dună, obiecte umane, Editura
Cartea Românească, Bucureşti,
2015, 100 pag.
Dintre reprezentanţii
generaţiei milenariste,
Teodor Dună este printre
puţinii poeţi care nu-şi
promovează imaginea
altfel decât scriind poezie
(în paranteză fie spus,
când publicitatea prin orice
mijloace devine preeminentă
la un poet, din petardele aruncate
spre a atrage atenţia prin
zgomot nu mai rămân decât
fumurile unui poet în ruină).
Încă de la primele cărţi (trenul de
treieşunu februarie, 2002, laureat
cu Premiul Naţional pentru Debut
„Mihai Eminescu”, Botoşani, şi catafazii,
2005), Teodor Dună s-a înscris pe linia
lirismului neoexpresionist cu alonjă
vizionară, aceea a lui Ion Mureşan.
O trimitere la autorul Poemului care
nu poate fi înţeles face şi Al. Cistelecan,
pe coperta a IV-a a recentului volum
de versuri al lui Teodor Dună, obiecte
umane, semnalând „notaţia transformată
în vedenie, cam ca la Ion Mureşan”.
Originalitatea tânărului poet este însă
indubitabilă. În de-a viul (2010), puterea
fantasmatică aboleşte realul, generând
o nouă lume, halucinantă, dar cu propria
ei realitate şi consistenţă ontologică,
un mundus al materiei incontrolabile,
deopotrivă organice şi anorganice.
Această ontologie poetică se dezvoltă
în obiecte umane monstruos-distopic,
până la perspectiva post-umană, a
cyborg-ului din literatura S.F. (experienţe/
experimente în poezia post-umanităţii
au încercat şi Val Chimic în umilirea
animalelor, Ştefan Manasia în Bonobo
sau cucerirea spaţiului sau Ofelia
Prodan în No exist; interesant este
faptul că, încă din 1984, optzecistul
Călin Vlasie tenta intrarea în Laboratorul
spaţial). Simona Sora compară universul
ireal al lui Teodor Dună cu misterioasa
Comala a lui Juan Rulfo. Erzaţuri şi
resturi umane, morţi-vii bântuie şi
prin poezia putrid-grotescă, absurddestructurată
a craioveanului Ionel
Ciupureanu. Lumea lui Teodor Dună
dovedeşte însă un polimorfism extrem:
este ba un no man’s land, ba o lume
de apoi, a „destrupaţilor” ieşind din
„pământul reavăn”, ba o lume-abator,
a hălcilor de carne (găsim, în artele
plastice, o filieră a reprezentărilor
corporalităţii mutilate, care merge de
la Goya la Francis Bacon), ba o lume
artificială, a androizilor, pentru care
„cumplita fericire” este „alegerea
morţii”, ba o lume a morţilor-vii
„neobosiţi”.
Eliberarea corpului, obiectualizarea
umanului, tehnologizarea biologicului
sunt teme ale antropologiei, filosofiei
şi artei postmoderniste. Poezia lui
Teodor Dună are, cel mult, o dimensiune
parabolică, nu există aici un mesaj
explicit de critică ideologico-socială.
Indeterminarea acestei lumi poetice
este dublată de o voce neutră, fără
stridenţe stravinskiene, şi de o atitudine
adesea euforică sau senină. În volumul
de-a viul, plutirea chagalliană, prin
ceruri, ca un mag călător printre stele,
fie cu patul, fie legat cu o sfoară de
piciorul „mortului parfumat”, pare
aproape o feerie. În poemul cel mai
mare mort, din obiecte umane, „înfăşurat
într-o lume/ mai puternică decât
cel mai tare alcool”, o străbate „nepăsător,
frumos, nesfârşit”, escaladând „versanţii
de aer/ până dincolo de lună”. Apocalipsele
(neaşteptate ori numai anunţate) sunt
înregistrate calm, constatativ (liniştea
de ieri, sfârşitul lumii, înfricări – IV.
puţină iertare). Starea de bucurie
apare când întreaga omenire (inclusiv
morţii ieşiţi din pământ) urcă pe lună
pe degetele sale, dilatate suprarealist
într-un fel de scară a lui Iacob: „doar
eu rămân aici/ minunat de singur.//
şi când simt că nu mai e nimeni, chiar
nimeni pe întreg pământul, îmi
trag repede scările degetelor înapoi.//
deschid uşa/ şi îmi încep râzând prima
plimbare/ printr-o întreagă lume/
golită” (cu unghiile-n lună).
Volumul este structurat în cinci
secţiuni, cinci trepte ale unei agonii,
cinci cercuri „iniţiatice” ale morţii, un
fel de purgatoriu spre alunecarea finală
în infinit. În trupuri lipsă are loc o
vărsare de oameni, o rescriere a
potopului lui Noe, transformat în „fluvii
de oameni”, o efasare a marginilor
obiectelor, topite într-o „deltă informă”,
aruncate într-o „groapă mai mare
decât întreg pământul” (margini
dispărute), poetul, ca un fel de Alice
în Ţara Minunilor, îşi bagă mâna în
oglindă pentru a se scoate de acolo
(sufletele obiectelor), doarme cu un
câine îngheţat în pat (câinele din pat),
se ascunde într-o pâine sau într-o
bucată de lemn (locuri blânde), umple
lucrurile mici cu bucăţi de aer,
astfel încât acestea ajung să înghită
lucrurile mari (lucruri mici), lumea
viilor se anamorfozează cu obiectele
(pastel cu proteze), cerul devine un
pământ răsturnat din care cad periculos
tot felul de lucruri (cer acoperit), trupul
se ghemuieşte micşorându-se absurd
(două degete), cărnurile „se trezesc”
în oameni, chiar şi în paralitici, precum
în minunile christice, aşezându-se
piramidal într-o lucrare a „ultimului
om” (minunata seară). De la ştergerea
individualităţilor se trece la viaţa de
sub unghii, viaţa instinctuală: un
om mai mic decât propria unghie se
caţără pe corpul lui, sugându-şi ochii
„ca un păianjen înfometat” (ceva mic),
un ins îi omoară spontan pe alţii doi
(aniversare), în tărâmul kauf are loc
o mare crăpelniţă, luându-se unul
după altul, oamenii fug îngroziţi, până
crapă (un om se fereşte de ploaie), un
câine bătrân, care acoperise o vreme
lumina, se împrăştie pe asfalt şi e
adunat ca pe nişte moaşte, oamenii
şi obiectele sunt interpenetrabili/(e),
îşi mângâie unii altora locurile părţilor
pierdute din trup, nu mai simt nimic
şi plesnesc „ca boabele de porumb în
ulei încins”, se stivuiesc în stâlpi,
iar mutilaţii se veselesc nebuneşte,
corpurile fragmentare se risipesc
„întocmai ca nisipul” (seria înfricări).
În spaţiile amneziei, oamenii sunt deja
mutanţi într-o distopie post-umană,
corpuri „perfecte tăioase”, autoregenerante,
putând reface lumea din
temelii printr-un soi de partenogeneză
fantastică: „dacă nici măcar o unghie
din care să creştem/ la loc nu va
mai fi ne vom ivi din protezele/ de
titan din treptele de marmură/ din
firul de cupru din ultima firimitură de
oţel” (din ciclul morţii neobosiţi). În
istoria mâinilor poetul încearcă să(-şi)
recupereze memoria şi umanitatea
prin mângâiere, poemele sunt adresative,
sub forma unor dialoguri cu o femeie.
Re-învăţarea dragostei se prezintă ca
un parcurs dificil, pe un teren grav
accidentat: „– şi mâinile tale ca
două strigăte de ajutor/ lovindu-se de
pereţii celei mai adânci prăpăstii”.
Femeia îi arată în palmele sale, precum
într-un glob magic, trecutul iubirii,
dar ea nu poate stopa inevitabilul,
ce va rămâne din bărbat va fi „o groapă
adâncă în piept/ în care să-ţi afunzi
iarna// mâinile îngheţate”.
În ultima secţiune, trupuşorul, sunt
nişte poeme duioase, aproape de bocet,
pentru propriul trup care va muri şi
va fi îngropat: „şi-aşa mort trupuşorule/
mai ia-mă în braţe/ măcar o dată// şi
dă acest pământ/ puţin/ la o parte”.
„Personajul” poetic ratează însă învierea:
„când să mă aşez iar în carnea ta,/
s-a oprit şi timpul învierii” (potrivnica
înviere, un poem absurd-funebru,
amintind cumva de Cristian Popescu:
„şi în jur toţi înviaţii îşi pipăie nebuneşte/
trupurile, râd şi se dau pe tobogane
de lumină.// doar tu, trupuşorule,
plângi./ şi eu te ţin în braţe, te ţin
strâns în braţe, să nu se vadă că suntem
doi./ şi îţi pun tot mai multă vată
sub pleoape,/ să nu se vadă că doar
noi, doar noi am înviat/ unul lângă
celălalt.// şi chiar dacă te-am legat/
cu o sfoară de mine/ şi te trag ca pe
un câine mort pe dalele de lumină,//
tot înviere se cheamă/ şi tot bucurie
se cheamă”). Tristeţea sufletului
despărţit de trup, nostalgia pământescului
animat („învelit în întuneric ca în
bandaje rupte,/ tot la pământ mă uit./
ca la inima mea de foarte departe,/ ca
la inima mea cândva caldă” – balada
viului alungat către cineva mai
puţin viu) sfârşesc într-un rapt săvârşit
de lumină: „şi cum înotam eu netulburat
prin cer/ nu ştiu cum m-am prins într-o
lumină/ care tocmai trecea pe acolo.//
o lumină ca o sfoară.// şi lumina aia
ca o sfoară s-a înfăşurat/ de trei ori în
jurul gleznei şi a început să/ mă tragă
spre margini”. Urmează o călătorie
intergalactică spre o lume indefinită,
a increatului, un remake al zborului
interstelar al Hyperionului eminescian:
„alunecam foarte liniştit, prins întro
lumină/ care nu mai era lumină,
printr-un/ întuneric care nu mai era
întuneric.// doar alunecam. cu mult
în afara/ a tot ce este şi a tot ce va
fi” (prin cer şi eu).
Traseul prin vămile existenţiale
lasă uneori, prin pregnanţa imaginilor,
impresia unui „film” psihedelic,
dar secvenţele narativ-poetice
sunt atent organizate, iar sintaxa se
desfăşoară fluid. Odiseea pământeanospaţ
ială a lui Teodor Dună, în fond
fantasmatic-onirică, este construită
ca un rit de trecere, în care moartea
nu se arată însă drept ultima frontieră.
Simbolic, agonia aceasta poate fi chiar
procesul naşterii poeziei, un ritual al
îndepărtării de real, al trecerii spre
altceva, spre un univers al tuturor
posibilităţilor, al imaginaţiei neţărmuite.
obiecte umane coagulează fulguraţiile
din de-a viul într-o macro-„naraţiune”
poetică. Adăstarea în aceeaşi zonă
obsesională ar putea deschide calea
repetitivităţii imaginarului, a monotoniei.
Din acest punct de vedere, poetul
va avea de depăşit o altă „agonie”
creatoare. Deocamdată, să ne bucurăm
însă de poezia vie a lui Teodor Dună,
un limb în care vizionarismul este
controlat benefic de inteligenţa
artistică.
