Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Poetul în cetate de Gheorghe Grigurcu


Neaşteptate sînt unele manevre ale conservatorismului actual, pînă-n pragul amuzamentului! De unde pînă mai ieri oficialitatea comunistă nu ostenea a impune intelectualităţii "angajarea", o implicare cît mai energică în "viaţa politică", azi legatarii săi ne cer "neutralitate", "apolitism", vărsînd lacrimi de crocodil pe seama timpului ce l-am irosi exprimîndu-ne opiniile în plan civic. Asistăm la o răsturnare cu capul în jos a unor faimoase teze ideologice, probă a derutei regimului totalitar ce s-a înregistrat încă înainte de 1989 prin cîteva aspecte paradoxale care marcau impasul "învăţăturii" ce se credea, în anii săi de sumbră glorie, imortală. Internaţionalismul făcea loc naţionalismului furibund, estetica tendenţioasă se replia în favoarea uneia "pure", condiţionate însă de evitarea criticii la adresa "socialismului real", pînă şi un "misticism de stat" se vedea admis dacă aurăriile decoraţiei ortodoxe erau împletite cu elogiul "măreţelor realizări" ale partidului-stat etc. Spre a-l parafraza pe Marx, comunismul se despărţea de trecut rîzînd de sine! Dar asta doar în aparenţă, căci în fond făcea disperate exerciţii de supravieţuire, fie şi cu preţul celor mai bizare adaptări. Vladimir Bukovski vorbeşte despre această falsă supravieţuire care e, în realitate, o mască a agoniei, uneori derutantă, a totalitarismului de stînga. Din care motiv obligaţia noastră atît de ordin profesional, cît şi de oameni ai polisului (căci scriitorii n-au oare nevoie de un climat democratic, ca de apă şi de aer?), este de-a examina fenomenul şi de-a trage concluziile trebuitoare unei redresări. Din fericire, există confraţi ce răspund acestui comandament al momentului. Unul dintre ei este poetul Vasile Dan, diriguitorul revistei "Arca" din Arad, ale cărui comentarii întrunite în volumul Proza zilei ne-au prilejuit însemnările de faţă.Dl Vasile Dan îşi pune un şir de întrebări pe care le resimţim ca fiind ale noastre, ale tuturor. întrebări frecvent retorice prin aceea că răspunsul lor (răspuns care e un ecou al stării de fapt, iar nu soluţia care ar fi o intervenţie chirurgicală pe real ce nu stă în putinţa analistului) pluteşte în aerul extrem de poluat moralmente al cetăţii postdecembriste: "în fond, spune filosoful - şi cel grec şi cel de acum - nu-i important niciodată răspunsul, ci întrebarea. Ea curăţă în jurul ei, cel puţin pentru moment, dacă nu pentru mai mult timp, murdăria." Una din aceste interogaţii-cheie are în vedere "marea problemă" a societăţii româneşti de azi, cea care ne ţine în loc şi după 15 ani de la înlăturarea dictaturii. La sfîrşitul primului război mondial, României i-a trebuit doar un deceniu spre a-şi vindeca rănile. Noi n-am recuperat măcar, în 2004, PIB-ul din 1989. Oare de ce? Remarca poetului, justă în generalitatea sa, este că în decembrie 1989 s-a prăbuşit numai Ceauşescu, nu şi setul său de "valori". Oamenii vechiului sistem, de la foştii activişti şi securişti pînă la tehnocraţii şi la adulatorii săi cu condeiul, ocupă azi, cu puţine excepţii, funcţiile de decizie, în frunte cu singurul lider comunist "reciclat" din Europa de Est, ce s-a menţinut la putere aproape un deceniu şi jumătate: "Abil în discursuri, s-a convertit la democraţie. Numai să nu fie vorba de fapte, de lucruri concrete: garantarea proprietăţii, clarificarea rămăşiţelor Securităţii diseminate astăzi peste tot, Ťcapitalismul de cumetrieť, îmbogăţirea peste noapte a unor înalţi funcţionari bugetari etc. etc.". în jurul acestui lider foieşte o lume a demagogiei, carierismului, trădării şi nu în ultimul rînd a corupţiei: "Oameni care aveau cîndva o imagine de opozanţi în regimul trecut poartă acum servieta oamenilor din regimul trecut. Ce-i drept, nu pe gratis. Asta, doar asta le lipsea înainte de 1989? Titlurile? Funcţiile? Mai mult: spre confortul lor psihic, îi toarnă, demonizîndu-i, ca înainte, pe cei care se încăpăţînează în principii, în idealuri donquijoteşti. îi toarnă tot celor de dinainte". Cu toate că ne străduim a ne spori importurile din Vest, un singur lucru nu-l vom putea importa de acolo, "caracterele". "Acestea ori cresc pe pămîntul nostru, ori nu există deloc!" Răzbate astfel, prin veac, un ecou al gîndirii, pecetluite de-o exemplară rectitudine personală, a lui P. P. Carp. Cu toate că nu ne putem reprima, în contextul nostru derizoriu inclusiv prin excesul de scepticism şi ironie, o impresie de naivitate în faţa "demodatului" concept: "caracter"...

În paginile cărţii de care ne ocupăm, dl Vasile Dan ilustrează o sumă de aberaţii ale epocii în curs, realizînd un album de monstruozităţi. Am fost tentaţi a spune caricaturi, dar termenul n-ar fi fost adecvat, întrucît autorul nu deformează stilistic, ci transcrie malformaţiile realului, dobîndind aproape exclusiv "cópii după natură", spre a ne sluji de titlul altui junimist. Caricatura e un prilej de-a visa în negativ, de-a savura deformarea în sine, în raza gratuităţii, aci avem observaţii amare, canale cognitive şi stimuli ai reflecţiei. Cîteva exemple. Dacă în timpul comunismului funcţionau, explicabil, două ierarhii axiologice paralele, una oficială, a "scriitorilor noştri", a "artiştilor noştri", "cumva canonizaţi, sfinţiţi de partid şi, ca atare, inatacabili", şi alta neoficială, "singura la care aspira în secret sau pe faţă orice intelectual (artist) autentic şi cu onorabilitatea intactă", după decembrie prima nu s-a anihilat, aşa cum ar fi fost normal. Lipsită de simţul ridicolului, puterea "democratică" nu ezită a se amesteca şi ea în promovarea unor pseudo-valori, asortîndu-se cu cele anterioare: "Aleşii noştri au veleităţi nu doar politice, ci şi de critici literari, dramatic, plastici, de urbanism şi arhitectură, muzicali, chiar coregrafici. Ajunşi acolo unde sînt nu după merite proprii, ci la grămadă, pe o listă de partid, se cred musai competenţi în zone subtile şi superior calificate, în muzică, să zicem, chiar dacă sînt puţin fuduli de urechi". Apar consemnate cîteva performanţe: "Adrian Năstase a scris versuri (a şi publicat). Radu Vasile (pseudonim Mischiu), de asemenea. Patronul ziarului la care scriu, unul de succes în afaceri, este poet. Membru chiar al Uniunii Scriitorilordin România. Nu ştiu cum stă actualul preşedinte al ţării, dl Ion Iliescu. Ştiu doar că i-a plăcut toată viaţa să cînte, să danseze, că e un causeur împătimit. Că a fost editor-director. Emil Constantinescu a publicat trei volume groase de reflecţii nu doar politice. Ci cu miză filosofică (nu discut rezultatul). Vadim este poet, deşi pînă astăzi n-a fost primit în Uniunea Scriitorilor".

Acest veleitarism cu o sinistră ascendenţă se învecinează pe de o parte cu abuzul, pe de alta cu o drastică nepăsare. Cum am putea califica altminteri decît abuz comportarea istoricului Dan Berindei, care, fiind între altele şeful comisiei Ministerului Culturii care a repartizat bani pentru tipărirea unor cărţi, şi-a făcut partea leului? "în această calitate, dl Dan Berindei şi-a autoalocat sumele: 100.000.000 lei pentru cartea ŤOmagiu acad. Dan Berindei la împlinirea vîrstei de 80 de aniť (Ed. Enciclopedica) şi 30.000.000 lei, la Fundaţia PRO, pentru altă carte a sa, ŤCultura naţională modernăť. Fiind o fire generoasă, din cei 21,7 miliarde de lei alocaţi la nivelul ţării subvenţiei culturii scrise, dl Dan Berindei a mai oferit, cu sprijinul comisiei pe care a păstorit-o, sume substanţiale altor membri ai comisiei, întîmplător sau nu, clienţi politici PSD." Iar drept mostre ale dramaticei nepăsări pe care o are societatea noastră actuală faţă de oamenii săi de seamă, dl Vasile Dan ne semnalează două cazuri cît se poate de elocvente. Tiberiu Olah, socotit cel mai mare compozitor român după G. Enescu, a murit după un deceniu de "suferinţă îngrozitoare", "abandonat de toţi (în afara surorii sale)", "cu o pensie de mizerie, neavînd bani nici de medicamente". Iar remarcabilul interpret şi compozitor Emanoil Elenescu, cadru universitar la Conservatorul bucureştean, ca şi Olah, şi-a sfîrşit zilele "nu oricum", ci "de inaniţie" (înfometare)". Acestor cutremurătoare circumstanţe care vădesc în chip indenegabil divorţul dintre oficialitatea "nouă" şi conştiinţa culturală (altă situaţie transferată fără jenă din dosarul ideologiei în cel al postideologiei!) li se adaugă agresiunile ale căror victime sînt ziariştii oneşti. în decursul anului 2003, cel puţin 15 ziarişti de pe cuprinsul întregii ţări au fost bătuţi cu sălbăticie de către "persoane necunoscute": "Nici unul dintre aceştia nu lucra la ziarele agreate de Putere. Aceasta ar putea fi prima lor notă comună. A doua: toţi, sau aproape toţi, au atacat în scris fenomenul cel mai crunt din România de la dispariţia lui Ceauşescu, corupţia. Corupţia instituţionalizată". Ultimul caz, memorabil prin atrocitate, este cel al timişoreanului Ino Ardelean, redactor zonal al Evenimentului zilei, care, constată Vasile Dan, referindu-se la Rinocerii lui Eugčne Ionesco, a rămas izolat în faţa maleficelor metamorfoze: "El a refuzat să se schimbe în splendidul unicorn. Şi a plătit-o prin dublă ruptură de mandibulă, ţeastă crăpată, arcadă deschisă". Semn că postideologia recurge la acte banditeşti, ca efect al deplinei sale epuizări raţionale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara