Serile de jazz românesc iniţiate de Institutul Cultural Român din Stockholm în colaborare cu clubul de jazz Fasching, având drept consilier artistic pe muzicianul rafinat Cristian Marina şi pe Eva Leonte care s-a ocupat în mod special de elaborarea programelor şi buna lor desfăşurare, au prezentat două zile la rând, 26-27 septembrie 2007, de la ora opt până la miezul nopţii - stiluri diferite şi direcţii noi în jazz-ul românesc. Au venit la Stockholm câţiva dintre cei mai valoroşi muzicieni de jazz (Nicolae Simion, Maria Răducanu, Mircea Tiberian strălucit pianist care a contribuit la punerea bazelor teoretice ale jazz-ului în România), Cristian Soleanu şi Liviu Butoi, Martin Gjakonovski, Jonas Burgwinkel, David Patrois, Krister Jonsson, Chris Dahlgren, Hors Nonnenmacher och Bunnar Geisse - toţi muzicieni de înaltă clasă.
Cu această ocazie a sosit la Stockholm şi Virgil Mihaiu, poetul, prietenul preţuit din tinereţe, cunoscătorul subtil al muzicii moderne care a scris o memorabilă carte de eseuri despre jazz, Cutia de rezonanţă, în care e vorba şi despre corespondenţa dintre arte. Poetul este el însuşi un virtuoz în toată puterea cuvântului, în a practica mai multe arte, din care numim pe cea mai recentă, arta de a conduce Institutul Cultural Român de la Lisabona.
Muzica de jazz a avut, s-ar putea spune, un loc privilegiat în cultura română contemporană reuşind să supravieţuiască în totalitarism mai bine decât alte forme ale artei. Poate pentru că ea are un limbaj abstract, greu de captat de către cenzură, părând a nu constitui o ameninţare directă împotriva ideologiei comuniste.
Au existat adevărate deschideri începând cu anii ^60-^70 - îmi amintesc de vizita lui Louis Armstrong, apoi de cea a lui Duke Ellington, îmi amintesc de jazziştii noştri. Cine ar putea să-l uite vreodată pe Richard Oschanitzky (1940-1979) pianist, compozitor, factor stimulator şi inspirat, una din marile personalităţi ale istoriei jazz-ului românesc. Şi Aura Urziceanu! Cine n-a ascultat-o încă trebuie să se grăbească să se facă prieten cu poetica ei muzicală originală. La fel să procedeze şi cu Johnny Răducanu, personaj legendar al unui jazz înfloritor pe toate întinderile preriilor muzicale. Dar tot ce am trăit noi, pe viu, la clubul de jazz din Stockholm, în cele două zile de jazz românesc, seamănă cu un delir muzical de cea mai fină speţă. Muzica ne-a zguduit nu numai minţile dar şi scheletul căci jazz-ul lasă urme adânci nu numai în creier ci în tot corpul. Nu numai funcţiile creierului şi ale inimii şi scheletului au fost activate dar şi nevăzuta substanţă a sufletului a fost colorată invizibil când magicianul Nicolae Simion a cântat rând pe rând la instrumentele sale (saxofon, flaut, caval şi altele cu nume de obiecte şamanice) ţinând uneori câte două strălucitoare tuburi de aur şi argint în gură, strâns legate răsuflarea sa fenomenală. Era vorba parcă de cântece despre pământ, ca în simfonia a 4-a de Mahler, de naştere şi moarte, de dansul vremii în cercuri şi spirale, toate amintind tonul polifonic al cântecelor populare sacrale prin care oamenii se făceau nemuritori povestind trecerea lor prin lume.
Nicolae Simion a creat imaginea lui Orfeu cântând ca să îmblânzească fiarele sălbatice dar şi ura din oameni, instinctele criminale tipice trăitorilor într-o lume în care forţa morală slăbeşte pe zi ce trece. Toate acestea prin armoniile sale, venind din suflul său vital, venind firesc din structura "poetică muzicală", (expresia e a lui Stravinsky) a unui mare artist împlinit.
Maria Răducanu a fost o apariţie fără precedent - sunetul ei pur nu se aseamănă cu sunetul nimănui deşi ea cântă melodiile Mariei Tănase dar şi alte cântece din folclorul românesc, dar şi fado-ul portughez şi cântecele de jale şi bucurie, în alte limbi, posedând geniul de a "cânta" în diferite dialecte de a fraza limba ca un poet. Şi "coregrafia" ei este pură şi personală, o siluetă amintind "Rugăciunea" lui Brâncuşi, meditând prin cântec în faţa Providenţei, punându-se în genunchi fără să atingă podeaua, parcă "levitând" ca sfinţii ridicaţi de Duhul Sfânt.
Dar Maria Răducanu, "fata de la Huşi" a studiat mai întâi Literatura şi Filologia şi numai după aceea s-a afirmat în Muzică, tălmăcind muzica tradiţională românească într-un fel unic. Ea are în comun cu Nicolae Simion acea stare psihică şi fizică plină de armonie care mă face să mă gândesc nu numai la Orfeu şi la arta şamanilor dar şi la cântecul ielelor (care există şi în folclorul suedez şi e ţinut la mare cinste), la cântecul şi la dansul lor în cerc. Acestea au darul de a-i vrăji pe cei care ascultă şi văd, creând acea stare de suflet vindecătoare pe care grecii au numit-o katharsis.
