Dan Dediu, 4,5 litri de sânge, miliardar, Bistriţa, Casa de Editură Max Blecher, 2017, 76 pag.

odată cu apariţia unor volume precum Instalaţia lui Alex Văsieş, a început să fie tot mai clară direcţia estetică urmată de câţiva autori tineri şi foarte tineri care se despart, deşi nu într-un mod insurgent, de fondul douămiist. Această nouă direcţie este vizibilă atât în felul în care asemenea autori se raportează la (propria) poezie şi la realităţile socio-culturale recente (aflate la intersecţia cu limbajele informatice), cât şi în stilistica şi imaginarul lor, care probează parţial elementele definitorii pentru angst-ul de început de mileniu.

Dacă poetica-arbore, aşa cum am numit-o cu diverse ocazii, este caracteristică autorilor care pun accentul, în plan formal şi imagistic, pe construcţia unor sensuri globale, menite să structureze clar şi distinct un întreg univers stilistic, poetica-rizom produce mişcări contrare, iar fragmentaritatea formei şi a imaginii devine principiul său de bază. De tip rizomatic pot fi considerate, aşadar, poetica-instalaţie a lui Alex Văsieş, poetica-glitch a lui Vlad Moldovan, precum şi schizo-poetica propusă recent de Cosmina Moroşan, întrucât toate acestea refuză o semantică unitară (ca efect al coeziunii şi clarităţii stilistice), folosind interferenţe, dereglaje şi conexiuni (constant rearanjate) ale formei şi sensului pentru a semnala, într-un final, noi percepţii, adesea insolite, ale realităţii.

Prin trăsăturile lui de ansamblu, volumul de debut al lui Dan Dediu, intitulat 4,5 litri de sânge, miliardar, poate fi adăugat acestor „proiecte identitare” (Alex Ciorogar, pe coperta a IV-a) ce reflectă, în structura lor, nişte procese rizomatice. Moştenit de la Deleuze şi Guattari, conceptul de „rizom” a devenit operaţional în teoriile actuale (de la geocritică la postumanism) care încearcă să cartografieze dimensiunile subiectivităţii (post)umane în context global. Asamblajul, hibridizarea, multifocalizarea, defamiliarizarea, nomadismul semantic – asemenea procese rizomatice sunt de găsit în poeticile recente care creează noi hărţi cognitive şi afective ale realului, prin implicarea altor efecte ale creativităţii şi imaginaţiei. Analizat din această perspectivă, volumul lui Dan Dediu se dovedeşte a fi un amestec de percepţii difuze, compulsii, viziuni şi evaziuni în regim polisenzorial, ce nu definesc o căutare de sine ordonată. Dimpotrivă, „iluminarea” se petrece mai degrabă în interstiţii, distorsiuni şi clivaje care, deşi nu pot traduce sensuri majore, sunt praguri ale cunoaşterii şi devenirii „într-o lume confuză, în care orice trăsătură se poate grefa pe orice trăsătură” (citându-l pe Andrei Dósa, care sesizează nomadismul de fond al volumului). Iată cum autorul însuşi îşi descrie, la modul intuitiv, această căutare şi poetică de tip rizomatic: „despre ce să scrii ce e cu adevărat acolo/ geometric nano visceral/ de exemplu, ce văd acum: un cerc proiectat pe un ecran/ căutând atingerea altui cerc/ care se transformă în urletul rotund al unui copil din savană/ roţi care se fragmentează în multiple linii/ linii care la rândul lor se fragmentează în linii mult mai mici /…/ dar dincolo de asta/ sigur vreau să spun cu totul altceva” (p. 18).

Ca procedeu recurent, numeroase poeme din 4,5 litri de sânge, miliardar sunt create prin interferenţa a trei niveluri structurale: nivelul nano- sau infrareal (al detaliului semnificativ), nivelul real (mnezic şi corporal) şi nivelul alternativ sau al percepţiei alterate. Dan Dediu îmbină, de obicei, aceste niveluri, pornind de la spaţiul real (cartografiat la modul organic, senzualist sau biografist) şi ajungând până la versiunile lui imaginare, onirice sau fantastic-livreşti. Avem de-a face, astfel, cu texte hibride, rizomatice, deci cu texte-asamblaj în care sensul ia calea nomadă a descentrării şi multifocalizării. Un exemplu sugestiv pentru acest fel de construcţie este poemul 72 Kingston Road care, debutând cu dispersia luminii într-un peisaj difuz (nivel infrareal) şi continuând cu rememorarea, în drumul incandescent spre casă, a unui accident rutier (nivel afectiv), se încheie, deloc previzibil, cu această imersiune în suprarealitate: „ca orice corp cald/ vreau recunoaşterea apei/ lumina/ pe care ne-o povesteşte sufletul/ în episoadele de moarte clinică// fetişul meu e totuşi/ să mor într-un safari/ devorat de o familie de lei/ şi leii să îmi dea târcoale/ un timp” (p. 40).

Volumul este deficitar însă atunci când autorul insistă pe registrele fantasmatice care conţin balast imagistic sau care produc asocieri şi soluţii facile în cheie simbolică. Dincolo de aceste scăpări ale stilului, Dan Dediu a scris o carte care ar putea rămâne reprezentativă pentru noile configuraţii din poezia actuală, suficient de variate încât să nu stea încă sub umbrela unui -ism.