În 1931, anul Flori-lorde mucigai, vara, Arghezi îi trimite, de la Văcăreşti (de la Mărţişor, de fapt, moşia pe care o luase prin ’30 peste drum de mănăstire), o scrisoare lui Alexandru Rosetti. Nu este, cum alăturarea celor două nume ar arăta-o, o scrisoare despre literatură.
Mai curând, despre bucuria punerii pe picioare a unei gospodării. Cu reproş pentru fuga din poeme („vreau să vă spui numai ce viaţă de brută totală am dus de o lună de zile şi de disoluţie de intelect”), dar şi cu împlinire a altor rosturi: „cu o satisfacţie pe care nu o dă literatura, am bătut câteva mii de lemne cap în cap şi spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie, ajunsă la vârf.” Alăturările sunt, de bună seamă, poetice. Dar o poezie vrednică, gospodărească, aşa cum va fi, de multe ori, a lui Arghezi. O poezie care vrea să simtă şi să spună lucrul făcându- se. Temeinic.
„Măsor, cioplesc, înnădesc şi curm” sunt verbe ale construcţiei, într-un cartier pe atunci pustiu, dar sunt, la fel de bine, crezuri literare. Care mai bună dovadă că şi vorbele trebuie potrivite asemeni şipcilor care se îmbină într-o construcţie? Ce mai limpede probă că meşteşugarul Arghezi, acela din artele poetice, nu este nici o clipă ipocrit? Dimpotrivă, aceeaşi filosofie a muncii bine făcute iese, cvasi-spontan, din tot ce scrie.
Descriindu-şi frământarea de proprietar, şi şef de şantier, Arghezi nu face economie de detalii. Nu-l apasă grija, îndepărtată, pesemne, în decursul corespondenţei cu Rosetti, că l-ar putea plictisi, sau că asemenea uşurătăţi nu se poartă între oameni subţiri. Tocmai ele, în anii când îşi scriu, dau substanţă unei relaţii, unui schimb de păreri care alunecă, uşor, în literatură: „dacă voi izbuti manuscrisul, aş vrea să tipăresc prin iarnă o cărţulie Buruienile mele. Am găsit în câmpul meu vreo 15 buruieni fără nume, care se mulţumesc, în loc de floare, să realizeze o frunză originală şi umblu după un bun aparat ca să le înregistrez înainte de uscăciune.” Înduioşătoare preocuparea, pe care i-o ştim, pentru efemer şi pentru neglorios. Pentru deosebitul de un anume soi, pentru care nimeni nu şi-a găsit destulă uimire.
Rău-voitorii ar spune (şi au spus!) că tot ce a scris Arghezi de atunci încolo poartă acest titlu, la care visa, ca să dea un modest tribut unor plante de-o vară. Mai adevărat e că mica vizită, duşi de fila unei scrisori (fiindcă Arghezi nu scrie mai mult de două feţe ale foii), în viaţa de zi cu zi a unui poet luminează un fel de a trăi poezia, starea „când între fierăstrău şi daltă se iscă o licărire”. O stare nu pentru clipe solemne, şi nu despărţită de cele mai mici şi mai fireşti dintre munci. Dimpotrivă, strecurată printre ele, precum fiorul de dumnezeire din minunatul Har. Coborând, ca spiritul Biblic în vechime, unde vrea.
De câte ori simte această întrupare a poeziei prin aer, lui Arghezi i se face dor de prietenul om de litere. Iată rostul acestei scrisori, aparent fără azimut, încheiată cu o meşteşugită declaraţie de dragoste şi nevoie. Muncindu-şi grădina, poetul rămâne, nu mai puţin, interesat să-şi scoată noile descoperiri la lumina tiparului. Şi în această luptă, la fel de îndelungată şi roditoare ca aceea cu lemnul şi cu pământul, editorul Al. Rosetti e un sprijin de nădejde. Pe care-l caută, în răstimpuri, fericit, dar şi vulnerabil, poetul. Dovadă de cum ştie Arghezi să le amestece şi să le potrivească...