Poemul care deschide volumul
lumină, încet din 2013 al lui
Marian Drăghici (titlul îl repetă
pe cel din 2004, în germană,
licht, langsam) este unul care
poate fi trecut în sumarul unei (încă)
imaginare antologii a poeziei noastre
din toate timpurile şi, deopotrivă,
într-un alt timp, într-o altă vîrstă
poetică reprezintă ceea ce se poate
numi un text de manual, numai bun
pentru o lecţie despre diferenţele
dintre paradigmele lirice, în istoria
succesiunii lor, dar şi dintre, cu o
sintagmă obosită, „vîrstele creaţiei”
unui poet de primă linie: „Nu mai
scrisesem nimic de mult timp./ Toate
acestea erau scrise deja./ Moartea ei
după un deceniu de suferinţă./ Nici
fir de poezie în capul meu./ Oarecum
dus de pe lume fumez o ţigară, atît.//
Suntem în 5 noiembrie 1993, înspre
seară,/ eu, mormîntul proaspăt, crucea
simplă de lemn./ Pîlpîirea primelor
lumînări./ O tufă la doi paşi de mormînt./
Gîndul că la primăvară va avea
flori de la această tufă./ Pînă atunci,
mizeriile iernii o, brad frumos, fulguiala
din martie./ Aprind lumînări./ Fumez
o ţigară, atît.// Ajuns acasă frînt,
incapabil de altceva decît să dorm,/
m-am întins în camera copiilor pe
patul nedesfăcut./ Si iată, s-a întîmplat
să visez./ Nu mai visasem nimic, de
mult timp./ Toate acestea erau visate,
chiar fumate deja./ Cum şi sunt: visate,
fumate.// Ei bine, am visat – în somn
instantaneu la ceas de seară –/ un
poem dumnezeiesc./ Textul, scris pe
aer, cu litere cursive aurii,/ se derula
ţeapăn, lent, implacabil,/ de sus în
jos, dinspre cer spre pămînt./ Senzaţia
că acest text îmi aparţine de-acum/
era pregnantă, copleşitoare, extatică./
La trezire starea asta incomparabilă,
s-a topit ca aburul./ Nici un vers în
memorie, nici un cuvînt./ Ca în urma
unei juisări/ o sfîrşeală în măruntaie
dureros de dulce./ Şi fulguranţa acelei
imagini a textului derulîndu-se lent,/
înspăimîntător de lent,/ dinspre cer
spre pămînt.// Trag din ţigară./ Atît.//
Într-un alt timp, într-o altă vîrstă
poetică oho,/ pe cînd trăiam în interiorul
poeziei ca într-un halou mistic/ visam
adesea poeme./ Poeme
extraordinare, dumnezeieşti!// La
trezire, imaginea lor mentală se risipea
cu ultimele/ rămăşiţe ale somnului./
Lucrul la poem – ţigara, cafeaua,
pagina albă, goală –/ se consuma prin
încercări (tatonări) succesive/ de-a
rescrie poemul visat, «ideal»)./ O
existenţă mai angajată, mai plină/
nici tîmplarul nu are./ Nici astronautul./
Nici moaşa comunală.// Poemele din
somn, a căror lectură o face spiritul/
ca pe-o îmbăiere clandestină în lumina
unei alte lumi,/ sunt cele mai
teribile, stranii, pur şi simplu frumoase,/
din cîte mi-a fost dat să citesc./ Pe
lîngă ele, acestea, scrise/rescrise,
tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să
nu spun defectele)/ oamenilor în
comparaţie cu presupusa, uluitoarea/
perfecţiune a zeilor.// Bref: mormînt
simplu de om, de femeie./ cruce simplă
de lemn./ O tufă de liliac la doi paşi
de mormînt./ În mormînt, sub pîlpîirea
primelor lumînări (înstelată de-acum?)/
vocea cu care am scris, rescris/ toate
astea, în gînd”.
În poeticile de altădată, romantică
şi simbolistă, visul era un refugiu,
un spaţiu securizant, departe de
asprele atingeri ale realului – insula
lui Euthanasius –, unde poetul elabora
textul. La Marian Drăghici e textul
visat; visul transcrie ceea ce va fi fost
deja scris altundeva, cu litere aurii,
derulîndu-se încet, dinspre cer spre
pămînt, asemeni scării lui Iacob pe
care urcă şi coboară îngerii: visul, iar
nu poetul „în vis”, elaborează textul:
melcul e poemul visat, cochilia
purtătoare e poetul însuşi, în formula
atît de originală a liricii lui Marian
Drăghici, al cărei „fir”, iată, nu se
află „în cap”, ci în nescrisul ce aşteaptă
să fie visat. Această aşteptare febrilă
a poemului dumnezeiesc e starea
poetului care, cu barba sa de patriarh,
meditînd, se fixează, asemeni
protagonistului său liric, pe „arborele
muţeniei”; în afara visului pe care
îl asumă eul mistic, totul e încercare
mereu reluată, aproximare, forme
incomplete, variante, nelinişti,
nemulţumiri, versuri, într-o lume a
batracianului ateu: cu pustnicii înrudit,
poetul se poate recunoaşte într-o
fotografie a bărbatului singur într-o
casă pustie, iarna („o casă pustie
iarna./ o casă pustie indiferent de
anotimp/ pe malul fluviului, o hardughie
în fond/ în care un bărbat singur/ stă
şi fumează pînă noaptea tîrziu/ privind
pe fereastră în gol,/ aşezîndu-se şi
ridicîndu-se de la masa de scris/
nemulţumit fără să cunoască măcar
motivul/ nemulţumirii sale. poezia?
viaţa?” – fumătorul), avînd două vieţi:
aceea din durata poemului visat şi o
alta, anterioară, cînd decăzuse scriind
versuri: „încă din timpul vieţii mele
(n.1953 – m.2009)/ am decăzut scriind
versuri la lima într-un bar./ lima toată
este un bar./ lumea, ca să zic aşa, e
lima./ nu-mi ajutau la nimic versurile./
nici să port cît mai discret în mine
mormîntul femeii/ nici să-mi leg mai
zdravăn şireturile la bocanci/ seara,
cînd ieşeam în lima/ la un bar./ semn
că poezia, cu sau fără majusculă,/
este altceva, şi mai ales altundeva./
nu în versuri./ nici măcar într-o carte
de versuri/ cum pretinde aici la lima/
lumea din bar” (ukulele). Toată poezia
lui Marian Drăghici – de la debutul
cu Despre arta poetică (C.R., 1988),
urmat de Partida de biliard din pădurea
rusească (Eminescu, 1995), Lunetistul
(Pontica, 1996), Lunetistul &cocoşul
de tablă (C.R., 1996), Harrum, cartea
ratării (Vinea, 2001), Licht, langsam
(Wieser Verlag, 2004), Negresa (Vinea,
2005) şi lumină, încet (Tracus
Arte, 2013) – e aşteptarea luminii
poemului visat, într-o formulare
profană a celebrei Evanghelii: cum
acolo lumina Cuvîntului de la Început,
în lirica lui Marian Drăghici, fraza
luminoasă cu care începe ziua, prin
care se transmite esenţa şi prin care
vine mîntuirea: „cineva să-mi arate
în fiecare zi iată fraza/ cu care trebuie
să începi astăzi/ pentru a ajunge
departe.// o frază puternică, luminoasă/
în stare a mîntui (justifica)/ oricîte
obscurităţi ar conţine/ în urmă textul.”
(eu, Martha şi Marcel); poetul e cel
care se încredinţează cu totul departelui,
luminii „cît ai aprinde un pai pe ape”,
afirmînd izbînda eului mistic, a
rugăciunii sale, asupra batracianului
ateu, a terorii/ororii şi diavolului însuşi
( „o mogîldeaţă neagră şi lubricoasă”):
„înlemnit de teroare şi oroare, ca
desfiinţat/ (parcă aveam din umăr un
ciot negru scrumit;/ închină-te cu un
ciot negru scrumit)/ într-un chin ce
părea eternizat/ apuc a spune din
rugăciunea inimii/ primele trei cuvinte
Doamne Iisuse Hristoase, atît –/ şi
toată vasta încăpere cu prezenţa difuz
infernală/ disimulată în liniştea
bibliotecii a explodat în secundă/
ca să mă trezesc într-o baie de lumină,
jilăvit/ de parcă înviasem cu mustăţi
de motan faustic din morţi” (motanul
faustic. o poveste de iarnă neterminată).
Poemul şi numele (Harrum) visate
sînt, uneori, imprimate pe „fundul
păhăruţului” prin care fiinţa explorează
lumea de aici din adînc spre adînc,
în adînc, înspre lumea de dincolo, pe
creier sau în gînd, regăsind, de
exemplu, iubirea unei femei ce nu
mai este: „poate-n curînd am să-ţi
văd faţa iubito/ cum de-atîtea ori am
privit moartea în faţă/ sau mă rog,
din profil/ în zilele cu dum-dum ale
revoltei/ flanînd pe străzi/ în speranţa
că am să te regăsesc,/ da, am să te
regăsesc/ undeva departe în seara
de după moarte/ lîngă un foc mic
de vreascuri, lîngă izvor/ absolut ferită
de oameni,/ absolut ferită de
fiare,/ numai cu licărul stelelor deasupra
şi în mişcări/ cu graţia goliciunii
originare” (ceva mai real decît neantul).
Alteori, poemul visat e fotografiat;
cînd vine îngerul, se spune în lunetistul,
poetul e aparatul de fotografiat
prin care se fixează poemul transcris
de vis, cum „sora anna, originară din
kenya” îl fotografiază pe Iisus însuşi
şi cum „acum doi ani/ doamna alicia
villegas din spania/ a reuşit să surprindă
într-o fotografie/ prima imagine
a unui înger”, după o ştire consemnată
în nimic decît poezia, peştele mistic
& femeia lui iov.
Din lirica lui Marian Drăghici,
vegheată de „figura” emblematică,
simbolică a unei „bufniţe cu clopoţei
fîl-fîl, lica-lica”, asumîndu-şi, adesea,
o cromatică fauve (bîtlanul e purpuriu,
inima e verde, ca şi sentimentul,
moartea are ochi violeţi, iar penajul
din coada şarpelui e de un „roşu-roşu
interminabil”) şi o picturalitate
postmodernă care dă adîncime imaginii
poetice („tablourile” de pe
simezele din „salonul refuzatului” se
numesc o mînă de oase pe pajiştea
de lîngă cer, autoportret cu rămureaua
de scaiete, negresa cu armonică roşie,
om cu faţa întoarsă din bufniţă în
zi cu soare, dublu portret cu mustăţi
de motan faustic etc.), rămîne firul
de poezie care se deapănă în vis,
cu litere aurii, încet, dinspre cer spre
pămînt, în lumina timpului regăsit
după ce poetul va fi dat tenebrei
tot ce a fost al acesteia: în lumina
altei lumi şi în rugăciunea inimii
visează (imprimă, fotografiază) Marian
Drăghici poemele din puţinele, dar
atît de bogatele, somptuoasele sale
cărţi.
