Evoluând mereu între, cu feţe duble ori chiar multiple, într-o rodnică situare oximoronică („Infatuat şi sfios cu alură de lord / port cu evlavie cravata şi teama”), Dumitru Cerna îşi acordă, de-a lungul volumelor de versuri succesive (Cireşe amare, Poeme translucide, Sceptic de rezervă, Pasărea Ibis şi Agresorul, Poeme dobrogene, Trist. Poeme bonsai, Între două pustiuri, Dumicatul de pelin, Magdala, Fiul. Poeme lutnice, Peştera din pom. Poeme caju, Dar dacă vine, Simţul care va veni. Poeme aţipite), nenumărate definiţii provizorii, ironice şi autoironice, recuzite ale „mersului pe sârmă zâmbitor şi poznaş”.
A publicat şi două volume de eseuri, delicate exerciţii de admiraţie ale unui cititor împătimit de poezie, dar şi un serios şi documentat studiu despre Panait Cerna, scepticul luminos, bine primit de critica literară (îl remarcă, printre alţii, Marta Petreu, Ovidiu Pecican). Teză doctorală, cartea are şi un substrat sentimental-recuperator, în numele locurilor de obârşie.
Poeziile lui Dumitru Cerna, indiferent de forma pe care o îmbracă (poetul experimentează liber formule prozodice, o reuşită fiind ronsetele din Simţul care va veni), mizează pe metafora îndelung şlefuită într-o gesticulaţie de la un punct încolo gratuită, gata să cadă în manieră ori în simplă „făcătură”, dar şi pe o mereu reluată descriere a unor Absenţe obsesive, cu imagini surprinzătoare, lucrând în subteran „des-făcătura” poemelor viitoare. Poetul urmează, carte după carte, un drum suitor prin tot mai rafinata şlefuire a versului, dar şi coborâtor, căci cu trecerea anilor se lasă invadat, mai ales la nivelul lexicului, de amintirile Dobrogei natale. Locuitor dăruit al Clujului („încă din prima zi Clujul mi-a devenit prieten”), pentru care scrie poeme emoţionante, îşi răscumpără „trădarea” lăsând să se strecoare în poem tot mai multe reminiscenţe cu valoare memorativă, incantatorie: „îmi răsar în minte cuvinte meglene ş…ţ în vis îmi apar tot mai des oamenii copilăriei ş…ţ dragostea mea cea mai mare este ţărâna din Cerna / şi cimitirul primăvara înflorit abundent în albastru”. Acestea obscurizează oarecum enunţul, îi adaugă patină şi un nu-ştiu-ce mister. Ironic şi solemn în primele volume, scria poeme translucide, bonsai, lutnice, caju, un fel de a spune că poezia e încă joc meşteşugit, are timp, se poate desfăta în voie: „dansul poemului ce desfătare / muzica de clavecin atingând alene / tivul de catifea al destinului”. Poemele aţipite anunţă deja o schimbare de registru şi tonalitate. Vag crepusculare, ele inventariază cu precădere „tăcerile nedumerirea / menirea şi suferinţa”, „pierzania spaima rătăcirea şi patima”, şi descriu lapidar drumul parcurs – „Eu am vegheat cuvântul ca-n somn primul copil / M-am strecurat prin versuri încet tăcut tiptil / Am scris poeme tandre pe lungi fulare roz”. Volumul cel nou e încă din titlu unul nostalgic (paiduşca e numele unui dans, „jocul meglen al singurătăţii”, explică poetul în cuvântul însoţitor al unei monografii a Cernei, dar sonoritatea sa e una de abandon în reverie), cu o cadenţă epică a versului, întors spre vârstele apuse şi descifrând în ele un posibil ultim rost („eu cred că memoria colectivă a satului e drumul / la Cerna ca-n multe alte locuri el este şi scena lumii / acolo unde se ştie se vede se întâmplă totul iar în serile de vară oamenii / se strâng la dernec în jurul porţii ca pruncii la poalele mumii”). Sub „cerul degeaba”, „mirodeniile cuvântului” din volumele precedente şi-au extenuat savorile. Poezia irumpea altădată dintr-o nevoie irepresibilă de comunicare prin metaforă. Petru Poantă remarca exact: „performanţa ultimă a acestor poezii rezidă într-un soi de viziune stilistică, în care prozodia, diversă, are aspectul unor ceremonialuri. Înseşi figurile limbajului, cu preţiozitatea lor elaborată, sunt mai degrabă celebrări ale formelor poetice exhibate în exterioritatea lor fastuoasă. Poeziile sunt, adică, pur şi simplu frumoase, ca obiecte artistice”. Satul dobrogean al lui Dumitru Cerna era „o provincie lirică şi fantasmatică, deopotrivă, dar în aceeaşi măsură şi un «citat cultural»”, iar poemele etalau un „fantezism rafinat, de o migăloasă cizelare, expresiv şi transparent”.
În acest volum accentele se schimbă. „Problematizarea clivajului dintre universul memoriei, fericit, dar inaccesibil, şi viaţa cotidiană, tangibilă, dar nesatisfăcătoare”, pe care o identifica Ligia Tudurachi la acest „reprezentant întârziat al neomodernismului” este suspendată. Memoria recreează trecutul, acesta umple şopotind pagina şi descifrează devenirea, de la Început: „aveam patru ani şi tata murea / şi nici gând să fi murit de bătrâneţe ş...ţ a murit în noapte spunându-i mamei senin şi înfrigurat / fă Stoiano să-l dai la şcoală pe Mituş”. Mica autobiografie, ilustrată cu fotografii de un farmec desuet, ca florile presate între file, mai aminteşte de solemnitatea de odinioară prin detaliile mitologiza(n)te, ca-n orice recuperare biografică, iar ironia se preface în şăgălnicie, uitând deocamdată de sine: „Eu mă întorc acasă mereu asemenea cerbului / călcând toropit pe urmele mele dinainte / adăpostit în coasta poemului la Cluj…”